Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune

Ar trebui, prin urmare, să fie cultivată puterea duhovnicească, firea duhovnicească a ființei mele, pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, ar trebui ca acest lucru să vorbească, ar trebui cultivate simțirile cele duhovnicești, care se numesc „simțiri inteligibile”[1] fiindcă acestea pot să Îl pipăie pe Dumnezeu și acestea sunt în special ceea ce numim „partea inteligibilă”. Partea inteligibilă poate să aibă tinderea ei spre Dumnezeu , și într-un anume fel, să se adreseze lui Dumnezeu – am spune noi – să vorbească cu Dumnezeu. Drept care, aici, ar trebui ca partea inteligibilă să se unească în mod absolut și cu partea rațională, cu rațiunea, cum spunem, pentru ca toată această „ființă” duhovnicească a existenței mele să fie întoarsă către Dumnezeu, să se adreseze lui Dumnezeu, să fie îndreptată către Dumnezeu.

Și astfel am, imediat și nemijlocit, simțirea dialogului, dar încă nu a dialogului, ci a strigătului, fiindcă atâta vreme cât încă lupt și nu birui, Dumnezeu este departe . Eu sunt aici și Dumnezeu este sus, în cer. Eu sunt stricăcios și Acela, nestricăcios. Eu sunt pământ și Acela, duh. Acela este ceva ceresc. Acela este altceva. Cum, așadar, aș putea eu să mă unesc cu El sau să-I vorbesc? Nu pot să-L strig, nu pot! De aceea urlu! Tată Ziditoruleeeee! Și dacă Acela este undeva, îmi va răspunde. Și dacă Îl voi auzi, atunci voi începe să vorbesc cu El.

Suntem încă aici, în acest loc unde nu putem să Îl vedem pe Dumnezeu. Nu Îl auzim pe Dumnezeu. Nu Îl înțelegem pe Dumnezeu. Nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Trăim într-o totală necunoaștere, într-o uitare  esențialmente desăvârșită. Nici nu mi-L amintesc pe Dumnezeu, nici nu Îl cunosc pe Dumnezeu. De aceea Îi și strig neîncetat, ca să poată avea milă de mine, să îmi răspundă. Și când Dumnezeu îmi va răspunde, atunci voi putea începe dialogul. Așa începe rugăciunea! Acum avem trăiri, pe care, cum am spus, le trăim ca să ne rugăm.

Dar încă nu am început, înțelegeți, să ne rugăm. De aceea, după cum vedeți, trăim rugăciunea, la pornirea ei, la începutul ei, ca pe un strigăt din adâncul, din profunzimile sufletului. Poate să fie rugăciunea și cu buzele. Poate să fie și atunci când auzim glasul. Poate să fie aici, în spațiul gurii, al faringelui, al gâtului. Poate să fie și înlăuntrul inimii. În loc să se miște coardele vocale, se poate să se miște coardele inimii și să țâșnească de acolo strigătul acesta al duhului. Nu contează. Ceea ce are importanță e să scoatem din adâncul inimii o rugăciune. Luptătorul va înțelege acestea, va distinge, va vedea când vorbește cu gura, când vorbește cu inima și când vorbește duhul, fiindcă nu poate încă inima să vorbească. Trebuie ca Duhul să vorbească desăvârșit în inimă. Încet-încet va conștientiza, le va deosebi, le va învăța. Așa cum,  de pildă,  te disting pe tine, după ce te văd de mai multe ori, așa se întâmplă și aici. Așadar, pot să se miște buzele sau pot să nu se miște. Ceea ce are importanță este faptul că ar trebui să iasă un strigăt din adânc, care să scuture cerurile, ca o bombă puternică și ca un cutremur, și să-L silească în final pe Dumnezeu să răspundă și să ne spună : „Pentru ce strigi către Mine ?”[2]

Pot să stau drept, în picioare, ca să arăt prin aceasta tinderea mea către El, avântul meu, lupta mea, promptitudinea mea. Pot să stau în genunchi, ca să-mi exprim smerenia și nevrednicia mea. Pot să fiu cu fața la pământ, ca să arăt deșertăciunea mea, eșecul pe care l-am avut până acum, ca să se milostivească Dumnezeu de mine și mai mult și mai grabnic. Pot să fac plimbări cu metaniile în mână, strigând sau nu, ca să-mi depășesc neputința mea, să-mi alung somnul. Pot să lucrez, ca să-mi risipesc acedia. Pot să urc și să cobor în munte sau să car pietre, ca să biruiesc slăbiciunea trupului meu, fiindcă se poate ca duhul meu să fie osârduitor, dar trupul meu să continue să aibă slăbiciunea lui. Pot să am orice fel de stare și orice mod. Ceea ce va trebui însă să simt înlăuntrul meu este faptul că acest strigăt iese din adâncuri, ca să-l audă cândva Dumnezeu. De multe ori strig: Tată Ziditoruleee!... Tată Ziditoruleee!... și după cinci, zece, douăzeci de ori, poate să mă audă Acela Care este  în spatele vreunei stânci sau, poate, în ceasul acela Se roagă sau cântă sau psalmodiază și nu aude glasul meu.

Va trebui să-L trezesc și eu, așa cum a făcut Apostolul, care s-a dus la Domnul: „Doamne, dormi?”[3] și Îi spune: „Nu vezi ce întreit val este aici?” Și Se ridică – că nu dormea Domnul – și îi spune: „Liniștește-te” și, de cum a zis mări : „Taci, încetează”[4], îndată s-a oprit furtuna aceea a mării. Și așa cum ți se pare că se sparge tavanul din pricina multor țipete sau că ți se va sparge pieptul când dinlăuntrul tău țâșnește un strigăt agonic - ceva asemănător trebuie să fie și în rugăciunea noastră, ca să ne audă Dumnezeu. El vrea asta.