Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (II)

Documentar

Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (II)

    • Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (II)
      Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (II)

      Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (II)

    • Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (II)
      Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (II)

      Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (II)

Maica Gavrilia era ca o oglindă. Atunci când o priveai, nu vedeai personalitatea ei, ci pe tine însuţi. Avea harisma de a se micşora ca personalitate, pentru a te pune pe tine în valoare. Maica Gavrilia nu tăia aripile nimănui, ci îi făcea pe oameni să înţeleagă că au aripi.

În prima parte a discuţiei noastre am vorbit despre maica Gavrilia ca despre un om modern şi un spirit revoluţionar din punct de vedere duhovnicesc, care a călătorit prin toată lumea, mărturisindu-L tuturor pe Hristos. Avea sufletul plin de iubirea aceea care le cuprinde pe toate şi care, în acelaşi timp, este indestructibilă. Am văzut cum a decurs drumul ei până în India, dar am uitat să povestim întâmplarea cu tigrul. Să începem, așadar, cu acest episod.

Maicuța Gavrilia (ucenica Maicii Gavrilia): Să îl localizăm mai întâi. S-a întâmplat în junglă, în Himalaya, unde maica a lucrat o perioadă îndelungată, mai exact, la primul spital pentru leproşi înfiinţat în India. Până atunci, leproşii erau împrăştiaţi pe drumuri, unde cerşeau.

La un moment dat, maica a trebuit să se deplaseze spre un sat alăturat, într-un car cu boi (singurul mijloc de transport din acea regiune). Dintr-odată, în noaptea deosebit de rece, a văzut doi ochi strălucitori ‒ ochii unui tigru. Atunci, s-a rugat, iar tigrul a plecat în lumea lui. A înfruntat pericolul cu pace în suflet. Noi, ceilalţi, poate că am fi strigat şi am fi intrat în panică. Dar datorită puterii sufleteşti a maicii Gavrilia, tigrul a trecut mai departe foarte liniştit.

Consider că această întâmplare este plină de încărcătură simbolică. Maica Gavrilia a înfruntat în viaţa ei mulţi tigri cu două picioare”…

Aceştia sunt cei mai răi.

Câteodată, oamenii îmi spun: „Felicitări pentru studiile pe care le ai, pentru cărţi” etc. Eu, personal, nu iau în serios aceste cuvinte, pentru că măsura adevăratei sporiri sufleteşti este absolvirea „şcolii tigrilor”. Dacă nu treci prin această şcoală, nu poţi merge înainte nici măcar cu un pas. Nu diplomele şi instituţiile de învăţământ te fac om, ci şcoala vieţii.

Aşa este.

În convorbirea anterioară, ne-am referit la binecuvântarea pe care o reprezintă piedicile şi greutăţile. Maica Gavrilia avea vocaţia de a depăşi toate încercările, oricât de grele ar fi fost, prin puterea ei nezdruncinată. Numai astfel a fost în stare să privească tigrul în ochi, la fel ca şi pe toţi ceilalţi „tigri” din viaţa ei. Aceasta era trăsătura caracteristică cea mai pregnantă a personalităţii sale. Era de neclintit, în orice situaţie s-ar fi aflat.

În India şi în celelalte ţări unde a fost, prin ea, cuvintele lui Dumnezeu prindeau viaţă. Măicuţa Gavrilia a păşit la propriu printre şerpi şi scorpioni. În jungla unde se afla spitalul pentru leproşi, clădirile nu aveau uşi. În loc de uşă, era un fel de perdea, de cortină. Într-o seară, un tigru a intrat într-o casă şi a luat câinele de sub patul unde dormea întreaga familie, care avea o singură cameră. Pentru ea, au fost valabile şi la propriu şi la figurat cuvintele Mântuitorului, Care a spus: „Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma” (Marcu 16, 18 [n.t.]).

Şi nu se păzea deloc.

Da. Aşa este. Și prietena ei evreică, cu care maica Gavrilia a fost împreună în timpul bombardamentelor, s-a dus să ajute la spitalul pentru leproşi din India, şi o vedea pe maica bând apă din Gange, iar Gangele are apă murdară.

Da. Este plin de necurăţii.

În Gange îşi aruncă chiar şi morţii, după ce-i incinerează.

Da.

Îşi făcea cruce în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi bea apă din Gange, din care-i dădea şi evreicei. Prietena sa era impresionată de smerenia slujirii pe care maica o împlinea. Şi, cu adevărat, nu slujea ca un om „superior”, ci de la nivelul omului căruia i se dedica. Dormea pe jos, bea din aceeaşi apă din care bea şi bolnavul şi mânca cea mai umilă mâncare a indienilor, care este orezul cu linte, fierte în apă. Cred faptul că dacă omul nu ar avea contact permanent cu Dumnezeu, fie prin diferite experienţe, fie prin harul care se simte în inimă, el nu ar putea să ducă o asemenea viaţă.
Nu oricine poate să plece în lume fără bani în buzunar. A slujit în Africa, America, Europa şi Asia.

Soră Gavrilia, să vorbim puţin şi despre legătura sa cu liderii spirituali din acea parte a lumii. Citind cartea, mulţi oameni se vor întreba ce putea să aibă de împărţit un ortodox cu nişte guru.

Cel mai adesea a lucrat prin spitale, care se aflau în preajma unor mănăstiri. Mănăstirile lor sunt ridicate pe drumurile pe unde trec pelerinii. Ei merg din mănăstire în mănăstire şi, uneori, cad epuizaţi de încercările călătoriei. În unele dintre aceste spitale, maica a venit în contact cu călugări hinduşi. În persoana ei, aceştia au cunoscut un alt fel de creştinism. Până atunci, prin locurile lor veniseră numai protestanţi şi catolici, în nici un caz ortodocşi.

De data aceasta, vedeau dinaintea ochilor lor un apostol smerit, care nu voia bani. Trăia în orice condiţii, mânca şi bea orice. Când o vedeau atât de smerită, împărţind dragoste tuturor, fără să ceară nimic în schimb, ajungeau s-o întrebe: „Cine te-a trimis până aici? Cine este Dumnezeul care te învaţă un astfel de stil de viaţă şi o astfel de virtute?”. La un moment dat, a venit la ea un călugăr şi a întrebat-o: „Ai să-mi dai vreo carte de ascetică ortodoxă?” Maica i-a dat Filocalia, iar călugărul acela s-a cutremurat citind-o.

Sunt convins!

Nu-şi putuseră imagina faptul că în Creştinism poate să existe şi o asemenea latură. Ei văzuseră numai cealaltă parte, legată de construirea de şcoli sau spitale.

Partea socială a Creştinismului.

Da.

Nu văzuseră şi partea ascetică.

Scopul prezenţei ei acolo nu era acela de a-i converti pe hinduşi la Ortodoxie. Ea i-a influenţat, în schimb, pe creştinii de alte confesiuni. Au fost multe cazuri în care i-a întors pe cei de acolo la credinţă. În vremea aceea, ca şi acum, era moda ca tinerii să caute ceva cât mai autentic, după părerea lor. Iar prezenţa ei a constituit pentru oamenii aceia o alternativă, aşa că mulţi nu numai că s-au întors la Hristos, dar au devenit ortodocşi. Cu localnicii acest lucru nu s-a întâmplat. De altfel, în India, dacă cineva îşi schimbă credinţa, îi este pusă în pericol chiar viaţa!

Am vorbit mai înainte de respectul şi chiar evlavia pe care le impunea prezenţa maicii Gavrilia. Bănuiesc că întâlnirile ei cu Indira Gandhi, cu tatăl ei, Nehru, şi cu alte personalităţi ale Indiei au fost momente deosebite. Deşi nu subapreciez lucrarea maicii Tereza, ea a avut în spate Biserica Catolică, pe când maica Gavrilia nu a avut nici o susţinere de nicăieri.

Aşa este.

Cu toate acestea, avea contact direct cu Adevăratul Dumnezeu.

S-a întâlnit şi cu maica Tereza. „Cărui ordin aparţii?”, a întrebat-o. „Niciunuia”, a răspuns maica. Maica Tereza a rămas uimită! Maica Tereza şi-a început singură misiunea, dar a continuat-o cu ajutor. Pe când maica Gavrilia nu a avut nici un ajutor. A intrat, însă, în contact cu oameni importanţi din India, fapt care a ajutat-o să călătorească în întreaga ţară. Pe Indira Gandhi a cunoscut-o pentru că avea probleme la gât şi ea i-a făcut fizioterapie. Tatăl Indirei, Nehru, i-a spus maicii Gavrilia: „Am auzit că ai degete de aur. Şi pe mine mă doare. Nu poţi să mă ajuţi?”. Desigur, erau şi ziarişti de faţă, iar a doua zi, ziarele au scris despre ea ca despre o propovăduitoare a religiei ortodoxe şi un fizioterapeut cu degete de aur. Toţi prietenii ei au început să o felicite. Iar ea le-a spus: „Stau de-atâta timp cu voi şi vă fac acelaşi lucru, iar voi mă felicitaţi aşa, dintr-odată, numai pentru că l-am tratat pe Nehru…”. A cunoscut oameni importanţi din India: doctori, înalţi funcţionari, misionari străini, dar şi poeţi, aşa cum a fost R. Tagore.

Ce părere avea despre Tagore?

Nu mi-a spus nimic despre el. Şi în America a cunoscut mari personalităţi, cum ar fi mama lui John Kennedy sau Martin Luther King, pe care l-a admirat pentru ceea ce făcea. I-a comparat lucrarea cu cea a lui Gandhi din India. Gandhi îi scotea pe indieni în stradă şi le spunea: „Chiar dacă mâncaţi bătaie, tot aici să rămâneţi”. La fel proceda şi Martin Luther King.

Rezistenţă paşnică – aceasta a fost revoluţia lui Martin Luther King.

Da. A cunoscut-o şi pe mama acestuia, înainte de a fi asasinată. Aşa cum ştiţi, şi mama lui King a fost omorâtă. A cunoscut-o şi pe faimoasa Helen Keller, care era surdă şi oarbă.

Da.

A cunoscut multe personalităţi, inclusiv pe Bernard Shaw, în Anglia, pe timpul războiului. Aceste întâlniri s-au datorat faptului că era o persoană cultivată, dar şi plină de har.

Atunci când ai asupra ta harul lui Dumnezeu, ai şi puterea să atragi oamenii în jurul tău.

Fără îndoială.

Aşa cum ne atrage pe noi Tatăl ceresc.

Desigur.

Să vedem în continuare parcursul maicii Gavrilia. Cum a fost întâlnirea ei cu părintele Teodosie din Betania? Şi părintele Teodosie a fost un om al iubirii nesfârşite în Hristos.

Da. Am fost şi eu binecuvântată să-l cunosc şi, la fel ca maica Gavrilia, când l-am văzut, am izbucnit în plâns.

Aceşti oameni au în ei ceva greu de suportat pentru omul obişnuit.

Da. Nu spun că ar fi sfinţi, dar au în ei sfinţenie. Aşa cum v-am zis, ea nu avea de gând să se călugărească. Nu voia chiar deloc. Nici nu îi plăcea culoarea neagră. Cu toate acestea, în India nu a avut prieteni mai buni decât Evanghelia şi rugăciunea. În timpul şederii acolo, a primit imboldul să se dedice vieţii monahale, deşi nu visase şi nu dorise niciodată aşa ceva.

Dar pentru că nu avea bani, cum ar fi putut să se ducă la o mănăstire să se călugărească? Trebuia să fie cineva care să o cheme de acolo de unde se afla, pentru că, de una singură, nu îşi putea permite să călătorească.

Odată a venit să o vadă o prietenă franţuzoaică. A aflat unde se afla şi i-a făcut o vizită. Dar s-a îmbolnăvit de gastroenterită şi i-a spus maicii Gavrilia: „Nu pot să mai stau aici. Trebuie să mă duc ca să mă vindec în satul cutare”. În legătură cu acel sat, maica Gavrilia primise o informaţie de la Dumnezeu, pe care o trecuse cu vederea, potrivit căreia, dacă ajungea acolo, avea să i se arate drumul mai departe. Douăzeci de zile mai târziu, s-a dus în acel sat care se chema Lantur. Acolo a cunoscut o femeie din America, ce se ocupase cu dansurile folclorice din Iordania. Pe atunci, Betania făcea parte din Iordania, aşa că femeia aceea avusese ocazia să-l cunoască pe părintele Teodosie. Ca să vedeţi cum lucrează Domnul… Femeia din America a întrebat-o: „Acum unde o să mergeţi?“ „Cred că o să mă călugăresc”, i-a răspuns ea cu şovăială în voce. „Şi unde o să vă duceţi? La ce mănăstire?”, a întrebat-o femeia. „Nu ştiu”, a răspuns maica. „Vă duc eu la cea mai frumoasă şi mai plină de smerenie mănăstire!”, a completat femeia. „Unde?”, „Acolo unde se află părintele Teodosie”. Aşa că i-a scris părintelui Teodosie. Ceea ce vă povestesc acum pare a fi desprins dintr-o poveste…

Da, da.

Aşadar, i-a scris părintelui Teodosie, care şi-a creat, însă, impresia că cea recomandată era mai degrabă o femeie nebună. Aşa că a întârziat cu răspunsul. Scrisoarea părintelui a sosit abia după şase luni: „Să vină”. S-a dus în Betania, unde a rămas cinci ani, ca ucenică. Nici acolo nu a încetat lucrarea pe care o săvârşise în India. Se deplasa pe front, ca să vină în ajutor soldaţilor care erau răniţi sau aveau alte probleme. De asemenea, dacă era vreun copil invalid, era chemată degrabă la Spitalul American. Nici un moment nu şi-a încetat slujirea.

Paşii săi erau îndrumaţi de Dumnezeu.

Fără îndoială. Aş dori să vă povestesc o întâmplare care pe mine m-a emoţionat foarte mult. Aşa cum deja v-am spus, în viaţa ei a cunoscut mulţi misionari de alte confesiuni. Printre aceştia era şi unul faimos în acea epocă, pe nume Stanley Jones, cu care, de altfel, şi coresponda. Când omul acesta s-a dus să se închine la Locurile Sfinte, a trecut pe la ea şi primul lucru care a întrebat-o a fost: „Cum te simţi? Totul este bine? Ai nevoie de ceva? Poate de haine, de încălţăminte, alimente, zahăr?”. Pe vremea aceea, mănăstirea se confrunta cu o mare sărăcie. Ea s-a întors spre el şi i-a spus: „Am nevoie de haine, dar acum nu mai sunt una, sunt optsprezece”. Atunci, misionarul s-a dus, a cumpărat pânză pentru 18 rase şi i-a dat-o maicii Gavrilia.

Foarte frumos.

De-a dreptul emoţionant.

Aşa este. Mai sunt multe întâmplări deosebite de povestit. Din Noul Ierusalim, din Africa… Ce să povestim mai întâi?

A plecat mai apoi din Betania, pentru că surorile sale se îmbolnăviseră şi nu mai aveau pe nimeni pe lume care să aibă grijă de ele. S-a dus la o mănăstire din Noul Ierusalim, situat în afara Atenei, unde l-a cunoscut pe părintele Antonie Romeul. În perioada aceea a făcut traduceri din lucrările părintelui Antonie, după care a petrecut o bună bucată de timp cu părintele Hrisostom Papasarandopoulos, în Uganda şi Tanzania. Era deja monahie. După aceea, s-a dus în Patmos, aproape de părintele Amfilohie Makris.

O altă mare personalitate a monahismului ortodox…

Da. Maica Gavrilia a primit schima cea mică şi binecuvântarea de a face misiune ierapostolică. Şi astfel, a plecat pentru a doua oară în India.

Aceasta a fost misiunea ei pe pământ.

Da.

Aşa cum Hristos i-a trimis pe Apostoli, la fel a trimis-o şi părintele Amfilohie pe maica Gavrilia, alături de o altă maică.

Aşa este. În India a stat doi-trei ani.

Şi în Africa?

În Africa a stat un an de zile, alături de părintele Papasarandopoulos. Acolo a dus la capăt cu bine diferite misiuni. Făcea tot ce era nevoie, de la secretariat, până la acordarea de sfaturi medicale mamelor. Prin ea s-a aplicat un plan foarte avansat pentru acea epocă, susţinut financiar de un american foarte bogat, care şi-a dăruit averea pentru a-i învăţa pe oameni în timp de o lună să scrie în limba lor. Acesta a fost unul din succesele maicii Gavrilia în Africa. După aceea, s-a întors şi şi-a început periplul spre America. În continuare, s-a dedicat slujirii oamenilor bolnavi psihic. Pentru că ştia multe limbi, era solicitată să însoţească bolnavi psihic în diferite ţări ale Europei, ca Anglia, Elveţia şi Franţa.

Una dintre importantele perioade ale vieţii ei a fost legată de ceea ce noi numeam „Casa îngerilor”. Este vorba despre un apartament de la parterul unui bloc, situat în aerul poluat al Atenei, într-o regiune slab cotată din punct de vedere locativ, unde sunt toate condiţiile pentru a nu-ţi plăcea atmosfera, atât din pricina poluării, cât şi a zgomotului infernal. Cu toate acestea, înăuntru simţeam bucurie, linişte sufletească şi ne întrebam cum de se putea ca într-un asemenea mediu să existe o oază duhovnicească. În acel apartament, exista o bucată de cer. Starea de bine era creată de prezenţa maicii Gavrilia. În ciuda haosului de afară, înăuntru ne linişteam şi ne înseninam cu toţii.

Aceleaşi trăiri le avea oricine se apropia de părintele Porfirie, pe vremea când se afla la Policlinica din Piaţa Omonia.

Este vorba despre o harismă dumnezeiască.

Aşa este.

Acolo, maica Gavrilia a stat timp de zece ani. Pe atunci, duhovnicul ei era părintele Agatanghel Mihailidis şi el i-a dat apartamentul. Îmi cer scuze, trebuie să fac o paranteză. Înainte de a se stabili în această casă, a fost chemată de Damian, Arhiepiscopul Sinaiului, să înfiinţeze mănăstirea de maici de pe Muntele Sinai. A stat şi acolo un an, după care s-a întors în Atena. De atunci, adică din anul 1988, a locuit în centrul Atenei, în apartamentul despre care tocmai v-am vorbit. Acolo au început problemele.

Să vedem în continuare felul în care comunica cu oamenii din metropolă, dat fiind faptul că a lucrat în junglă, în Africa, alături de oameni care se presupune că sunt pe un nivel inferior din punct de vedere al civilizaţiei (uneori, sunt superiori; după fenomenul Hitler, este mai greu să vorbim despre superioritate şi inferioritate atunci când comparăm Europa cu Africa; există oameni superiori în toate popoarele, în toate regiunile de pe glob şi în toate epocile). Să comentăm puţin legătura sa cu omul de la oraş.

Unii se întreabă cum de poate un călugăr sau o călugăriţă, mai ales de o anumită vârstă, să cunoască problemele celor care trăiesc în mediul urban. Totuşi, călugărul este în posesia adevărului, care străbate epocile. Problemele omului au fost şi sunt aceleaşi din totdeauna. Nimic nu se schimbă, decât decorul de pe scenă.

Firea omenească este neschimbată, după cum spunea şi Tucidide.

Fără îndoială. Aşadar, problemele omului contemporan nu i-au fost străine. Tinerii care se duceau la ea şi îi spuneau problemele lor simţeau că erau înţeleşi. Este un mare dar ca în mijlocul oraşului să se afle o persoană care să te înţeleagă. Şi nu numai să te înţeleagă, dar şi să te poată sfătui, să-ţi dea soluţii la problemele pe care le ai, să te ajute să-ţi duci mai uşor crucea şi să te îndrume, aşa cum a făcut şi în cazul meu, pe vremea când nu mă interesa Hristos şi trăiam în afara Bisericii. Ca şi mine, mulţi s-au dus la ea traumatizaţi de anumite experienţe legate de Biserică. Maica Gavrilia îi făcea să se apropie din nou de Biserică şi de Dumnezeu. Sfătuită de ea, m-am dus la primul meu duhovnic, iar după o săptămână, deja mă spovedisem pentru întâia oară în viaţa mea. Mulţi oameni au urmat acelaşi drum ca şi mine, prin maica Gavrilia. Veneau la ea mulţi tineri dependenţi de droguri sau cu SIDA, oameni aflaţi în pragul divorţului sau cu alte probleme grave. Nu era necaz care să nu fi trecut prin acea casă. Pe la ea au fost preoţi, călugări şi călugăriţe, arhierei şi mireni din Grecia, din America şi de peste tot. Toate formele de durere şi suferinţă au intrat în acel apartament, găsindu-şi acolo alinarea. Ziceam: „M-am dus la maica Gavrilia purtând cu mine o durere. Cum de a dispărut povara?”.

Aceste vorbe îmi aduc aminte de ceea ce simţeam de fiecare dată când mergeam la părintele Porfirie. Când plecam de la el, nu numai că nu mai aveam nici o povară pe suflet, dar parcă zburam de fericire.

Întocmai.

Şi nu numai atât. Alături de o persoană plină de har, tu te simţi ca un om grosolan.

Da, da.

Până şi vocea oamenilor plini de har parcă sună altfel.

Maica Gavrilia credea că multe pot fi ascunse, dar nu şi vocea.

Cum s-ar putea, oare, ascunde?

Din voce se întrevede caracterul omului.

Toate au importanţă: şi vocea, şi fizionomia şi gesturile… Să continuăm, soră Gavrilia.

Maica Gavrilia era ca o oglindă. Atunci când o priveai, nu vedeai personalitatea ei, ci pe tine însuţi. Avea harisma de a se micşora ca personalitate, pentru a te pune pe tine în valoare. Când îi vorbeai, simţeai că problema ta era deja absorbită de ea, pregătindu-se un răspuns la întrebările tale, totul privit nu din punctul ei de vedere, ci din al tău, adică al capacităţii tale de a înţelege şi de a aplica un sfat sau altul. Nu îţi dădea răspunsuri teoretice, de tipul „să nu faci asta sau cealaltă”. Nu. Reuşea să se pună în locul tău şi să vadă problema prin ochii tăi.

Suferea alături de tine.

Aşa este. De exemplu, dacă era vorba despre un adolescent ce făcea parte dintr-o familie care îl tot bătea la cap, maica Gavrilia trăia ea însăşi situaţia acelui tânăr, iar din răspunsul pe care i-l dădea, se vedea foarte bine că, într-adevăr, se identifica cu persoana din faţa ei. Nu rostea cuvinte fariseice, precum: „A, preacurvia este rea, să nu mai faci, că nu te mai iartă Dumnezeu”. Dădea altfel de răspunsuri. Aşa cum Domnul nu-l decapitează pe păcătos, nici maica Gavrilia nu rostea cuvinte care să-l facă pe om să se simtă trimis la colţ sau pus la zid. Atunci când omul nu este pus la zid, el ştie cum să se adune şi să înţeleagă situaţia, ca să iasă din problema pe care o are. Maica Gavrilia nu tăia aripile nimănui, ci îi făcea pe oameni să înţeleagă că au aripi.

(Klitos Ioannidis, Patericul Secolului XX, traducere de Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galaţi, 2007)

Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (I)

Mărturii despre Maica Gavrilia Papaiannis (IΙI)