Înțelegeți ce lucru măreț trăiesc sufletele noastre?

Cuvinte duhovnicești

Înțelegeți ce lucru măreț trăiesc sufletele noastre?

    • Înțelegeți ce lucru măreț trăiesc sufletele noastre?
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Dumnezeiasca Liturghie este cu adevărat un dar al Duhului Sfânt pentru noi oamenii. Este o mistagogie a Duhului, un mod de descoperire a lui Dumnezeu și a tuturor lucrurilor din cer. Nu există nimic în liturghie care să nu fie descoperire a dumnezeirii și a lucrărilor Sfintei Treimi.

Arhimandrit Emilianos Simonoperitul - Prezența noastră la Biserică[1]

În aceste două zile în care am trăit împreună cu voi, am înțeles și am simțit câtă credință au inimile voastre, cât de mult Îl căutați pe Dumnezeu, cum în cele mai grele clipe din viața voastră căutați un mic semn de la El, un prilej de pocăință și mărturisire. Acum la plecare, aș vrea să spunem două trei cuvinte pe seama sfântului pe care îl prăznuim astăzi.

Sfântul Sfințit Mucenic Iacob este una dintre personalitățile cele mai de seamă ale Bisericii primare. Sfântul Iacob, fratele Domnului, nu era numai o rudă după trup a lui Hristos, ci el a absorbit adânc din duhul Lui. Era atât de drept, încât i-au atribuit supranumele de drept ca semn distinctiv al vieții sale.

Potrivit tradiției Bisericii, el este cel care a săvârșit prima liturghie, primul text, din care ulterior s-au ivit și celelalte liturghii. Nu putem ști exact care era conținutul acestei liturghii, dar și numai această tradiție arată că sfântul nostru de astăzi a iubit slujirea lui Dumnezeu și a urmărit dumnezeiasca liturghie. Este cel ce a trasat o linie în biserică și mai cu seamă în Biserica Apostolică a Ierusalimului. Această tradiție a trecut apoi și la celelalte Biserici.

Dumnezeiasca Liturghie este cu adevărat un dar al Duhului Sfânt pentru noi oamenii. Este o mistagogie a Duhului, un mod de descoperire a lui Dumnezeu și a tuturor lucrurilor din cer. Nu există nimic în liturghie care să nu fie descoperire a dumnezeirii și a lucrărilor Sfintei Treimi.

Fiindcă știm și credem că Dumnezeu este Tatăl nostru, de aceea și biserica, mai ales atunci când slujim liturghia, o vedem ca pe propria casă. Intrăm, ieșim, ne bucurăm, ne facem cruce, aprindem lumânările, putem să și spunem ceva, dar oricine poate vedea că ortodoxul simte că biserica e casa lui. Biserica e casa noastră. Și această adunare este adevărata noastră familie. Familia mea nu înseamnă numai unul, doi sau trei copii pe care îi avem. Suntem noi toți și toți aceia care se învârt la dreapta și la stânga și care poate încă nu s-au gândit la Dumnezeu sau nu au îndrăznit să mărturisească încă faptul că înlăuntrul lor au vaiete și plânsete și că încearcă prin acestea să deschidă cerul, ca să răspundă Dumnezeu, ci șovăie și se rușinează. Liturghia este familia noastră, adunarea noastră, casa noastră. Fiindcă, împreună cu dumneavoastră și cu cei care nu sunt prezenți și cu păcătoșii și cu cei răi și cu morții, împreună cu toți aceștia sunt și aceia care astăzi se află în pedeapsă, dar cărora ceva poate să le amintească de Dumnezeu. Rugăciunile Bisericii, pomenirile, dumnezeieștile liturghii, cine știe pe câți dintre ei îi vor folosi și pe câți îi vor scoate încă și din iad, pe câți îi vor scoate din osândă. Aceasta este casa noastră. Atât de mare casă avem noi credincioșii!  

Intrăm așadar în biserică, în casa noastră, și ne bucurăm adevărat. Acesta este cel mai mare privilegiu pe care poate să-l aibă un creștin. Trăim aici harul lui Dumnezeu. Trăim mântuirea noastră, rezultatele lucrării izbăvitoare a Dumnezeului nostru, a Marelui Arhiereu[2]. Aici în biserică putem experimenta locul acela de la Apostol: Hristos „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor ... cu însuși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare”[3].  Hristos trăiește pentru noi, profețește și Își ridică mâinile la Tatăl cel ceresc. O dată Și-a vărsat sângele, o dată a intrat în Sfânta Sfintelor, și din ziua aceea nu a încetat să îndemne pe sfinți ca să intre și ei – și mai cu seamă, maica Lui, Preasfânta noastră – la Tatăl ceresc pentru noi, pentru inimile noastre, pentru păcatele noastre, pentru durerile noastre, pentru dezamăgirile vieții noastre.  O dată a intrat în cer și rămâne veșnic, fără să cadă de pe tronul pe care a șezut de-a dreapta Tatălui ceresc[4]. Aceasta înseamnă că atunci când intrăm în biserică să urmărim sfânta liturghie, nu este un lucru întâmplător. Nu este ceva să poți spune: nu te plictisești, voi veni și mâine, și poimâine. Este un lucru unic. Ne ducem la Cel pe Care L-am iubit, la Cel Care Și-a dat viața Lui pentru noi, la Hristos.

Dar unde este Hristos? Și aici este, și pretutindeni. În fond, Hristos, cea de-a doua Persoană a dumnezeirii este la dreapta Tatălui ceresc[5], în Sfânta Sfintelor. Prin urmare, să nu socotiți că atunci când intrăm în Biserică, intrăm și ieșim și iarăși intrăm. Nu. Urcăm și intrăm în Sfânta Sfintelor, în ceruri. Așa cum deschidem dvera din fața ușilor împărătești și iese Hristos, Sfântul Potir, așa deschidem ușa cerurilor și intrăm noi păcătoșii! Noi, păcătoșii, în măsura în care venim la Sfânta Liturghie, urcăm în Ierusalimul cel de sus. Înțelegeți ce lucru măreț trăiesc sufletele noastre? Ședem și noi de-a dreapta Tatălui și luăm cinste din cinstea lui Hristos și de la cinstitul trup al Domnului și Dumnezeului nostru!

Astfel încât, atunci când intrăm în biserică, străbatem distanța de la pământ la cer. Străbatem printre stele, lăsăm în urma noastră îngerii și urcăm acolo unde șade Preasfânta Treime. Aceasta este taina Bisericii noastre. Vedem pâinea și vinul, dar cine dintre noi nu crede că este Hristos? Mirosim vinul și pâinea, dar cine dintre noi nu crede că este trupul și sângele lui Hristos!

Aceeași taină are loc și aici. Vedem că suntem în fața acestor icoane sub candelabre, unul lângă altul. Greșit. Este taină.  Nu suntem aici. Suntem acolo sus cu cetele sfinților, cu taberele îngerilor, împreună cu serafimii cei cu șase aripi, care aleargă atât de repede ca să ne învețe și pe noi să alergăm la Hristos ziua și noaptea, suntem împreună cu heruvimii cei cu ochi mulți, ca să se obișnuiască și ochii noștri să-L descopere pe Hristos. Aceasta înseamnă taina Bisericii noastre.

Pentru a o înțelege mai bine, să zicem că vrem să facem o călătorie, ca să urcăm pe un munte înalt. Ce facem atunci? Luăm cu noi merinde, hrană, încălțări, toiege, și orice altceva este de trebuință pentru călătorie, ne cercetăm sănătatea și ne pregătim. Și în timp ce ne pregătim, dintr-odată ne trezim că suntem sus, în vârf. Ceva de felul acesta se întâmplă și aici. Adică în timp ce ne pregărim inimile ca să urcăm undeva sus în cer, în realitate, încă din clipa în care ne-am gândit să mergem la biserică, ne aflăm deja pe înălțimile cerești. Ne pregătim de război, ca să biruim păcatul și demonii, deși vedem că păcatul are încă putere în trupul nostru, în sufletul nostru, în inima noastră, odată intrați în biserică, acest trup stă de-a dreapta Tatălui și Hristos ne arată pe noi Tatălui ceresc. Această taină se descoperă de atâtea și atâtea ori în biserică.

 

[1] Predică la Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea numită sobornicească, Lemesos Cipru, Duminica 23 Octombrie 1988.

[2] Evr. 2, 17; 5, 9-10; 7, 24-27.

[3] Evr. 9, 12.

[4] Evr. 10, 12.

[5] Mc. 16, 19. Evr. 12, 2.

Traducere și adaptare:
Sursa:
Citește despre: