„Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor” (Matei 18, 4);

„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Iacob 4, 6);

„Căci, oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 14, 14);

Și cuvintele Sfintei Scripturi despre smerenie sunt nenumărate. Din cele de mai sus, înțelegem importanța virtuții smereniei pentru mântuire.

Pentru ca smerenia să fie virtute, trebuie ca omul să se vadă și să se recunoască așa cum este, nici mai bun, nici mai rău, nici mai înțelept, nici mai neînțelept decât este.

„Cunoaște-te pe tine însuți”, învăța înțelepciunea filosofilor antici greci. A te cunoaște pe tine așa cum ești înseamnă un curaj moral, o conștiință deosebită, o inimă sinceră, o minte limpede, înțeleaptă, înseamnă un efort moral de a înlătura din sufletul tău duhul mândriei care-ți spune că ești mai bun, mai înțelept, mai mare decât cel de lângă tine, în realitate tu fiind mai puțin decât crezi că ești.

A te cunoaște și a te recunoaște așa cum ești nu este de ajuns, ci trebuie să te silești să fii cum trebuie, să fii cum te vrea Dumnezeu, cât mai bun, cât mai curat sufletește, să te sfințești zi de zi iar, atunci când cazi în păcat, să te smerești în fața preotului duhovnic, să-ți mărturisești căderea - păcatul în Sfânta Taină a Spovedaniei spre a lua iertarea, care înseamnă și puterea și harul sfinților pentru a te strădui în continuare și permanent, întru agonisirea celor bune, ziditoare de suflet.

„Cel ce și-a recunoscut păcatul este mai mare decât cel ce înviază morții”, spune Isaac Sirul,  „iar cel ce-și simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morții prin rugăciunea lui. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce folosește lumii întregi prin gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupești, dar cel dintâi prin cei ai sufletului” (Isaac Sirul, XXXIV).