Mulţi greşesc socotind timiditatea virtute. Ei nu pricep că aceasta vine dintr-o aroganţă tainică şi din prezumţie, fondate pe nădejdea şi încrederea ce o au într-înşii şi în puterile lor. Fiindcă, ei socotindu-se a fi ceva, se încred mult în calităţile lor. Dar în eşecuri, văzând că nu sunt nimic, că n-au nicio putere, sunt tulburaţi şi miraţi, ca la ceva nou, cad în mare groază şi frică, fiindcă văd prăvălirea temeliei pe care îşi ridicaseră încrederea şi nădejdea.

Dar nu se întamplă aşa cu cel smerit. Acesta totdeauna şi-a pus încrederea şi nădejdea numai în Dumnezeu, fără să aibă vreo nădejde în sine. De aceea, când cade în vreo greutate, simte frică şi amărăciune, totuşi nu-i tulburat or mirat. Fiindcă înţelege că toate aceste cauze vin asupra lui din cauza propriei lui neputinţe şi slăbiciuni. Aici vede foarte bine lipsa credinţei.

(Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, p. 22)