Scrieți că v-ați împăcat cu gândul că va trebui să purtați război cu propriile patimi până la sfârșitul vieții. Da, este nevoie neapărată: chiar și Sfinții Părinți, atâta timp cât nu ajunseseră la nepătimire și la pacea desăvârșită, aveau cu toții războiul lor; prin acest război ne cunoaștem neputința și așezarea sufletească rea, și ajungem, de nevoie, să ne smerim. Dumneavoastră însă vreți nu numai să fiți bună și să nu aveți nimic rău, ci să vă și vedeți cu desăvârșire bună. A vrea să fii bun este o dorință de lăudat, însă contemplarea propriilor calități este deja hrană pentru orgoliu.

Chiar dacă am împlini toate poruncile lui Dumnezeu, toți trebuie să ne socotim slugi netrebnice – iar noi, cu toate că avem multe neajunsuri, nu gândim astfel despre noi înșine, și de aceea ne tulburăm în loc să ne smerim. Dumnezeu nu ne dă putere să-I împlinim poruncile tocmai ca să nu ne înălțăm, ci să ne smerim și să dobândim chezășia smereniei: când aceasta va fi în noi, atunci și virtuțile vor fi în noi statornice, și smerenia nu ne va lăsa să ne îngâmfăm.

Și atunci, de ce vi se pare îngrozitor să vă gândiți că atunci când vă comparați cu oamenii cei mai buni vedeți în dumneavoastră o mulțime de lucruri rele? Dacă ne vedem păcatele (lucru pentru care Îl și rugăm pe Domnul: „dă-mi să-mi văd greșelile mele”), suntem nevoiți să ne smerim, pe când văzându-ne virtuțile ne îngâmfăm. Lauda omenească nu vatămă atunci când nu ne îndulcim de ea, iar dacă o primim cu plăcere, atunci, după cuvântul Sfântului Isaac, „lucrătorul nu are plată”.

(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, p. 13)