În vechime, Cezarii Romani au silit poporul să-i recunoască drept dumnezei. Din această pricină, poporul nu ştia de Unul adevăratul Dumnezeu, iar pe neghiobii lor Cezari nu îi cinstea nici ca dumnezei, nici nu îi iubea ca oameni. Aşa a fost dintotdeauna: când cei trufaşi şi înfumuraţi le cereau oamenilor o cinstire dumnezeiască, oamenii le tăgăduiau şi cuvenita cinstire omenească. Şi când băşicile umflate au plesnit, desumflându-se, oamenii au râs de ei. Dumnezeii născociţi şi mincinoşi. Iar când adevăratul Dumnezeu s-a arătat pe pământ, în chip omenesc, a umblat cu smerenie şi i-a slujit pe toţi. Nu s-a repezit la tron şi nu a cerut ca oamenii să i se plece înainte şi să-i sărute papucul, ci El însuşi s-a plecat să-i ridice pe slăbănogi, să-i ridice pe cei gârboviţi, să-i învieze pe cei morţi, să scoată oaia din scaieţi, să ridice banul din praf, să spele picioarele slugilor sale. De aceea întreg universul I se închină cu respect şi teamă fiiască, şi cu dragoste.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin Fereastra temniţei, Editura Predania, p. 131)