Credința, tatăl, fiul și vindecarea (Marcu 9, 17-32)

Reflecții

Credința, tatăl, fiul și vindecarea (Marcu 9, 17-32)

    • Vindecarea lunaticului
      Vindecarea lunaticului - reprezentare iconografică

      Vindecarea lunaticului - reprezentare iconografică

Nimeni nu poate spune că e suficient de credincios. Nu într-atât încât să-și permită ca, în baza acestui fapt, să-I ceară lui Dumnezeu o minune. Dacă o face, acest lucru e o dovadă de ciudată aroganță. De acest lucru e conștient părintele. Durerea nu-l face să-și piardă mințile. Nici speranța. La fel cum nu ar trebui să ne facă nici pe noi. Nici bucuria. Căci toate sunt, de fapt, instrumente menite a ne duce către Dumnezeu. Îndrăzniți!

Text și context

Schimbarea la față e urmată de o serie de discuții cu ucenicii și o minune. În fața Învățătorului e adus un fiu bolnav. Părintele său e cel care se ocupă de aceasta. Nu înainte de a trece pe la discipoli, care se dovedesc neputincioși în fața suferinței.

Minunea

Ca Fiu, Iisus e El însuși sensibil la suferința altor fii. Cu atât mai mult cu cât, cel care vine să-I vorbească despre aceasta e un tată. Situația e, într-un fel, excepțională, dacă privim înspre femeia cananeiancă. De obicei, mamele sunt cele care aduc cererile în fața lui. De această dată, e altfel. „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut”, îi va spune părintele îndurerat. Apoi îi va descrie modul de manifestare al bolii. Și-I va vorbi despre faptul că ucenicii nu au fost în stare să o tămăduiască, deși ar fi dorit aceasta. Hristos exclamă trist: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine”. Greu de zis dacă se referă la cei pomeniți anterior, ori la întreaga mulțime care stă gură cască. Ceea ce contează, nu e însă, aceasta. Mărturia de credință a părintelui e relevantă. Fiul lui Dumnezeu îi spune că dacă are credință, tămăduirea nu-i un fapt imposibil. Onest cu sine, omul își scrutează interiorul. „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, zice el, dând glas durerii și nădejii depotrivă. 

Cel mai probabil, dialogul ar fi continuat dacă auditoriul nu și-ar fi pierdut răbdarea. Întrucât, însă, „mulțimea dădea năvală”, exorcizarea va urma imediat. Căci, în acest caz, minunea are în centru alungarea diavolului care-l chinuia pe bietul tânăr. Cel solicitat Își va revela divinitatea prin modul în care se raportează la chiriașul nepoftit. „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!”, îi va spune. Porunca va fi executată de îndată. Cu zgomot, duhul necurat va elibera copilul, care era deja chinuit de multă vreme. Va urma apoi un dialog cu ucenicii, cărora li se va explica de ce nu au reușit să facă dea ei înșiși o mână de ajutor. Postul și rugăciunea reprezintă cheia înțelegerii problemei. 

În loc de concluzii

Exorcizarea de astăzi vine să spună multe cititorului. Îl prezintă pe Hristos ca pe cel care are putere asupra vieții și morții. Apoi, vine să vorbească despre modul în care poate fi exprimată credința. Această virtute nu se proclamă de pe înălțimi. Cel care o practică o face cu discreție. Și cu conștiința nedeplinătății. Nimeni nu poate spune că e suficient de credincios. Nu într-atât încât să-și permită ca, în baza acestui fapt, să-I ceară lui Dumnezeu o minune. Dacă o face, acest lucru e o dovadă de ciudată aroganță. De acest lucru e conștient părintele. Durerea nu-l face să-și piardă mințile. Nici speranța. La fel cum nu ar trebui să ne facă nici pe noi. Nici bucuria. Căci toate sunt, de fapt, instrumente menite a ne duce către Dumnezeu. Îndrăzniți!