00:22- Aş dori mai întâi să mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să fiu aici, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan şi să spun cât de recunoscător sunt proniei lui Dumnezeu care m-a adus aici, în seara aceasta. Din păcate nu cunosc frumosul limbaj ortodox al dumneavoastră, limba română şi nu vă pot vorbi în limba dumneavoastră, dar sper ca maica Mariam să mă ajute și să-mi citească lucrarea.

                 01:38- Am fost sfătuit de prietenii mei români din Anglia să nu întocmesc o lucrare foarte mare, ci să întocmesc ceva îndeajuns de cuprinzător pentru a vă provoca pe dumneavoastră la un dialog. Am ales ca tema conferinţei din seara aceasta să fie „Relațiile între oameni în lumina relației noastre personale cu Hristos", deoarece cred că viaţa veşnică nu este altceva decât relaţia noastră directă cu Domnul nostru Iisus Hristos în această viaţă şi care continuă şi în cea viitoare.

                 03:05 - Şi acum o voi ruga pe Maica Mariam să citească cele pregătite şi îmi cer iertare încă odată pentru neputinţa de a mă adresa dumneavoastră în limba română.

                 03:32– „Legăturile personale dintre oameni în lumina legăturii noastre cu Dumnezeu”.

                 03:40- Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii lui este iubirea. Desigur, iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc ea nu este deloc iubire, ci doar mişcare a patimii din noi spre o altă persoană. Câtă vreme iubirea aceasta este stârnită de patima desfătării trupeşti şi a egoismului, ea ucide sufletul şi îl face pe om neputincios în relaţia sa cu Dumnezeu şi prin urmare şi cu semenii săi.

                 04:42- Şi iarăşi, când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealistă a iubirii, deoarece ea continua să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare care ne pustieşte duhul şi ne răneşte sufletul, încât cu greu aflăm vindecare. În jurul nostru nu vedem decât tragedii şi legături dezastruoase. Însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate, nu ne dăm seama de dimensiunile căderii şi neputinţei noastre. Aşteptăm de la semenii noştri, luptaţi de aceleaşi patimi ca şi noi, o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care noi înşine nu suntem în stare să-l oferim celorlalţi, căci toţi suntem prinşi în strâmtoarea păcatului şi apăsaţi de povara lui. Înşelarea noastră constă în aceea că așteptăm de la cei din jurul nostru, care sunt şi ei făpturi neputincioase şi căzute, să împlinească nevoia noastră înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească cu adevărat.

                 06:21- Este o înşelare să aşteptăm de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate să ne dea. El este Cel Ce a sădit înlăuntrul nostru setea de iubire şi numai El poate să o potolească. Prin iubire Îl vom cunoaşte şi prin iubire ne vom asemăna Lui. Când suflă vânturile ispitelor lumii acesteia, chiar şi relaţiile ideale, care par neînchipuit de frumoase şi de trainice, se destramă şi în urmă nu rămân decât ruine, care nemângâiat se tânguie, neînţelegând cum de s-a întâmplat aceasta. Însă chiar şi iubirea omenească aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire şi întreaga viaţă. Însă când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească se năruie şi se pustieşte. Nimic nu mai rămâne din simțămintele frumoase şi puternice de mai înainte, iar rana este atât de adâncă încât întreaga fiinţă a omului se zguduie din temelii şi se sfărâmă în bucăţi. Viaţa nu mai are sens. Şi de câte ori oamenii, deznădăjduind de viaţa lor şi încercând să scape de durere, nu caută, oare, refugiul în sinucidere.

                 08:21- Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruină şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile: fie să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, ca El să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră; fie să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti, trecând de la o tragedie şi o pustiire a sufletului la alta, nădăjduind că la un moment dat vom afla perechea ideală. Drama aceasta va continua până în clipa în care vom înţelege că singuri nu putem răzbi. În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia persoană. Aşa cum