Mitropolitul Ierotheos Vlahos – „Teologia ca trăire din perspectiva învăţăturii părintelui Ioannis Romanidis”
"Îl iubesc pe Dumnezeu şi vreau să mă împărtăşesc. Trebuie ca dragostea să fie la un aşa nivel, încât să ne unim cu această dragoste şi trupul nostru să reziste la acest mare har care ni se dăruieşte".
Conferința: "Teologia ca trăire din perspectiva învăţăturii părintelui Ioannis Romanidis" (partea a II-a)
Invitat: Înaltpreasfinţitul Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie;
Data:14 octombrie 2011;
Locaţia: Aula Magna "Mihai Eminescu" a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi.
00:01 - IPS Hierotheos Vlachos - Mai întâi de toate părintele Ioannis Romanidis şi acest lucru îl vedem şi în tradiţia noastră, zice că atunci când ne împărtăşim, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului. Dacă suntem pregătiţi corespunzător Sfânta Împărtăşanie devine lumină. Dacă nu suntem pregătiţi, devine foc. Are legătură cu ceea ce v-am spus mai înainte şi anume, Taina Crucii, adică cele trei etape: de curăţire, de luminare şi de vedere a Lui Dumnezeu. Fără Mântuitorul Hristos nimeni nu poate să lupte în viaţa duhovnicească. Mântuitorul Hristos este curăţirea celor care se curăţă, cu Mântuitorul Hristos se purifică inima, în această luptă duhovnicească, Mântuitorul Hristos luminează sufletul nostru şi Acesta ne îndumnezeieşte. Vedeţi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul cum interpreteză cuvintele preotului "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă", zice: "Cei care sunt în stare de probă, dar totuşi lucrează, sunt în lucrare, să se apropie". Cu frică de Dumnezeu prima dată, apoi cu credinţă, sunt cei care se găsesc în starea de năimiţi, cum se spunea mai înainte şi apoi cu dragoste şi anume este starea fiului, este legătura fiiască.
02:37 – Părintele Ioannis Romanidis spune: „Bineînţeles că în centrul tuturor este Sfânta Împărtăşanie”. Dar nu este singurul centru al vieţii duhovniceşti, ci şi rugăciunea este (un alt centru dohovnicesc), (la fel cum) şi citirea Sfintei Scripturi. De exemplu, la Sfânta Liturghie ne rugăm, ascultăm Apostolul, Evanghelia, predica şi ne împărtăşim. Deci, trebuie să fie o împreună-lucrare între cele trei elemente.
03:29 – În ceea ce priveşte deasa Împărtăşanie, consider că întotdeauna trebuie să păstrăm calea de mijloc: nici o îndepărtare foarte mare de Sfânta Împărtăşanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci când nu suntem în stare şi cu vrednicia de a ne împărtăşi. Duhovnicul este cel care rânduieşte acest aspect. Părinţii Filocalici vorbesc despre deasa Împărtăşanie, dar pentru fiecare în parte şi anume, pentru cineva deasa (Împărtăşanie) înseamnă o dată pe an, pentru că nu este în starea duhovnicească de a se împărtăşi. Pentru altul deasa (Împărtăşanie) ar putea fi odată la cinci ani, dacă a făcut ceva care îl împiedică să se împărtăşească. Pentru altcineva, des este odată pe săptămână, sau pe lună, sau, poate, zilnic. Acest lucru depinde de progresul său duhovnicesc. Acest lucru nu are neapărat legătură cu cât postim, pentru că cineva poate să fie bolnav şi să nu postească. Postul este un mijloc (recomandat de) Biserică pentru cutăţire.
05:28 – Deci, pentru a se împărtăşi cineva trebuie să-i observăm lupta duhovnicească pe care o duce şi depinde de cât de mult treăieşte Taina Crucii lui Hristos. Când eram mic domnea această concepţie: ne împărtăşim de două ori pe an şi auzeam pe duhovnici că trebuie să ne împărtăşim des, fără, însă, să pună şi problema pregătirii şi a pocăinţei. Părinţii Filocalici din secolul al XVIII-lea vorbeau despre deasa Împărtăşanie, dar şi despre isihasm. Acum în grecia avem concepţia (ca) toţi să ne împărtăşim şi preotul zice: „Doamne, mulţi creştini s-au împărtăşit astăzi. Slavă Domnului”. Dar faptul că Sfânta Împărtăşanie luată cu nevrednicie îi iartă, nu este menţionat. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru că nu vă pocăiţi şi vă împărtăşiţi cu nevrednicie, foarte mulţi dintre voi chiar au şi murit”. În America am auzit odată un preot care a zis: „Acum veţi veni cu toţii să vă împărtăşiţi”. Şi s-au împărtăşit unii americani şi au zis (că) este foarte frumos.
07:45 – Consider că trebuie să fim foarte atenţi să nu cădem în extreme. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că „indiferent în ce extremă ai căzut, este acelaşi lucru”. În anii ’60, când am mers ca şi student în Muntele Athos, exista această problemă. Existau mănăstiri unde se spunea: „Nu vă veţi împărtăşi prea des, (ci) odată la o lună, odată la două luni” şi se duceau tineri ca să devină călugări şi le spuneau: „Nu vă veţi împărtăşi”. Iar ei întrebau: „De ce, doar m-am făcut călugăr? Am devenit călugăr pentru a mă uni cu Hristos şi să mă împărtăşesc cu pocăinţă. De ce mă lipsiţi de Hristos, din moment ce există ascultare, pocăinţă, spovedanie?”. Şi s-a dat o luptă puternică între anii 1960-1970, pentru ca acolo călugări să se poată împărtăşi odată pe săptămână. Deci este posibil ca cineva să fie monah, să se roage şi să nu i se permită să se împărtăşească?
09:35 – Sfântul Grigorie de Nyssa spune foarte frumos: „Când un duhovnic lasă pe cineva care nu este vrednic, îl lasă să se împărtăşească, este un păcat. La fel păcat este şi atunci când opreşti pe cineva pregătit, (vrednic), să se împărtăşească”. Iată cum văd eu problema: a te împărtăşi, de fapt este o problemă de dragoste. Îl iubesc pe Dumnezeu şi vreau să mă împărtăşesc. Trebuie ca dragostea să fie la un aşa nivel, încât să ne unim cu această dragoste şi trupul nostru să reziste la acest mare har care ni se dăruieşte. Un duhovnic spune că există oameni care trăiesc până la un moment dat în afara Bisericii, intră, se apropie de Biserică şi deodată vor să se împărtăşească foarte des, adică inima lor, sufletul, au o dorinţă, o sete de a se împărtăşi foarte des. Trupul, însă, a fost învăţat, în diferiţi ani, să trăiască oarecum altfel. (În acest caz) este valabil ceea ce a spus Mântuitorul Hristos că „sufletul este osârduitor, dar trupul neputincios”.
11:40 – De aceea, se crează uneori o problemă, deoarece sufletul doreşte lucruri mai mare decât poate să ducă trupul şi de aceea nu se creează acel echilibru dintre cele două (părţi). Trebuie, într-un anumit fel, cele două părţi, trupul şi sufletul, să fie puse pe aceleaşi (lungimi de) unde. Nu se poate (ca cineva să se) împărtăşească şi apoi să înceapă aceleaşi păcate. Însă acesta este un lucru de discernământ. Nu trebuie spus: „Bine, este un obicei bun, se poate face”, dar nici o spovedanie foarte rară, nu este bună. Eu sfătuiesc să (se) aibă foarte multă atenţie atunci când se împărtăşeşte cineva şi să aibă conştiinţa a ceea ce face, decât să se împărtăşească fără a-şi da seama despre ce este vorba. Este o temă foarte largă. Am încercat doar să punctez câteva principii.
14:00 – IPS Teofan – Credincioşii au nevoie de cuvântul Înaltpreasfinţiei Voastre, iar eu, aproape la fiecare Sfântă Liturghie, la sfârşit le spun aşa: „Cei care sunteţi ortodocşi şi aveţi binecuvântare de la preotul duhovnic să vă împărtăşiţi, apropiaţi-vă şi pruncii”. Aşadar, după cum amintea şi Înaltpreasfinţitul, lăsaţi-vă în mâna unui duhovnic care Îl iubeşte pe Hristos şi urmaţi-i sfatul şi sesizaţi într-însul un lucru: dacă cel care se spovedeşte simte că poate trăi fără Domnul Hristos, atunci să primeşti sfatul lui, să te apropii (de Sfânta Împărtăşanie) cât mai rar sau deloc şi să te apropii atunci rar cu frică de Dumnezeu şi cu cutremu. Dacă duhovnicul simte în tine că nu poţi trăi fără Domnul Hristos este un duhovnic bun, (care) te va îndemna să te apropii de Sfânta Împărtăşanie cu credinţă şi cu dragoste.
15:10 - IPS Hierotheos Vlachos – Consider că acest cuvânt a fost înţelept. Aceasta este temelia, fundamentul.
15:22 - Întrebarea 1: - Pot psihologii şi psihiatrii să devină psihoterapeuţi ortodocşi? Cum este posibil acest lucru?
15:39 - Răspuns 1:- Vorbim, desigur, despre psihoterapie ortodoxă şi (după) cum ştiţi, am scris o carte cu titlul „Psihoterapia Ortodoxă”, dar temeiul acestei cărţi nu este psihoterapia, ci este tradiţia isihastă. Această careta apărut în anii ‘80 şi a provocat foarte multe dezbateri. (Când vorbim de psihoterapie), avem de-a face cu acelaşi termen, atât în tămăduirea, în terapia ortodoxă, cât şi în cea din afara Bisericii, dar sunt lucruri diferite. Acest termen comun desemnează lucruri diferite. Avem de.a face, în primul rând, cu o antropologie diferită. Ce înţelege psihoterapia din afara Bisericii, laică, prin om şi suflet şi ce înţelege Biserica prin om şi suflet? Eu susţin că toate acestea, psihanaliza, psihoterapia, psihologia, psihiatria, care s-au dezvoltat în Occident, au apărut ca urmare a faptului că Occidentul a abandonat tradiţia isihastă, metoda isihastă. Există pe de o parte raţionalism, pe de altă parte moralism şi rămâne neacoperită această parte abisală, lăuntrică a omului, de care se ocupă, după cum ştim Freud, Agner, Young şi alţii.
18:07 – Psihoterapia laică a creat foarte multe direcţii, foarte multe şcoli, iar în America exsistă în jur de trei sute asemenea direcţii. Există psihoterapia cognitivă, există şi psihoterapia comportamentală, cea existenţialistă. Se folosesc, spre exemplu, trăsături budiste şi alte direcţii ale vieţii umane, (prin care) se analizează comportamentul zilnic al omului, felul cum merge etc. Psihoterapia ortodoxă conţine multe elemente din toate acestea. Are elemente din psihoterapia cognitivă. Spre exemplu, puteţi să ascultaţi o cuvântare, o conferinţă şi să vă schimbe modul de a gândi şi să vă vindecaţi. Puteţi să învăţaţi cum să vă luptaţi cu gândurile şi aceasta să fie o cale de vindecare. Puteţi să ajungeţi la o m ănăstire, să intraţi într-o comunitate şi acolo să vedeţi cum se comportă monahii, cum se comportă creştinii, cum se comportă Sfinţii şi în felul acesta, urmărind comportamentul lor, să vă vindecaţi.
20:42 – Eu însumi observ că psihoterapia ortodoxă seamănă mai mult cu psihoterapia existenţială. Spre exemplu „Viktor Frankl” este a treia Şcoală Psihoterapeutică din Viena. Viktor Frankl a trecut în lagărele naziste de concentrare de la Auschwitz şi trăind aceste experienţe şi fiind un discipol al lui Freud, a înţeles acolo, că nu se poate vindeca urmând principiile lui Freud şi acolo a descoperit psihoterapia existenţialistă, a descoperit sensurile vieţii. Le spunea celor care sufereau împreună cu el: „Nu fi dezamăgit, nu abandona, pentru că există o persoană care te iubeşte şi te aşteaptă să te întorci”. A înţeles (faptul) că atunci când un om are un scop în viaţă, este în stare să depăşească toate dificultăţile acesteia. Spre exemplu, în celulă vedea în fiecare zi un păianjen, care îşi ţesea pânza cu sârguinţă şi vedea în acest lucru un semn. Atunci când noi avem un scop în viaţă şi scopul este să Îl iubim pe Mântuitorul Hristos, să participăm la Dumnezeiasca Liturghie, atunci depăşim toate problemele şi dificultăţile.
23:31 – Eu astăzi am rămas cu totul surprins la Dumnezeiasca Liturghie. Era frig, mie îmi era frig, pentru că nu sunt obişnuit cu frigul şi vedeam oamenii cum stau, participă nemişcaţi la Sfânta Liturghie şi mă urmăreau cu inimile lor. Nu mă urmăreau cu raţiunea, cu logica, ci se rugau cu toată inima lor la Dumnezeiasca Liturghie, ca şi acum (la această conferinţă). Atunci când cineva spune: „Mâine mă duc la Dumnezeiasca Liturghie, care se săvârşeşte în cinstea Sfintei Parascheva”, simt, într-adevăr, că Dumnezeiasca Liturghie este Împărăţia lui Dumnezeu şi Raiul. „Voi primi har, îmi va da Dumnezeu har şi binbecuvântare şi să plec de acolo cu gândul: când vine (ziua de) duminică, pentru a veni, din nou, la Sfânta Liturghie”. Aşa dobândim un sens al vieţii. Şi pentru că omul are întrebări existenţiale, precum „Ce este viaţa?”, „Ce este moartea?”, răspunzând la aceste întrebări, se poate ajuta, se poate vindeca.
25:35 – În urmă cu câţiva ani am fost în Atlanta, ca să vorbesc despre parohie ca şi comunitate terapeutică, vindecătoare. Acolo m-a ascultat un psihiatru care m-a abordat şi mi-a spus: „Înaltpreasfinţia Voastră, Vă mulţumesc pentru cuvântul pe care l-aţi spus. Eu am un cabinet psihiatric şi atunci când am citit cartea Înaltpreasfinţiei Voastre am decis să fac terapie, urmând aceste principii. Şi-a schimbat şi denumirea clinicii, iar pe cartea de vizită scris „psihoterapeut ortodox”. Mai spunea: „Vin la mine tineri care sunt dependenţi de droguri şi încerc să-i tratez urmând metoda pe care o propuneţi, prin lupta cu gândurile, prin lupta cu dorinţele, cu patimile şi totuşi nu pot să-i vindec pentru că nu sunt preot”. Ca să devină cineva cu adevărat psihoterapeut, trebuie să devină (mai întâi) preot.
27:40 – Prin urmare, vreau să vă spun că psihoterapia laică ajută pe om până la un punct ca să nu înebunească de tot. Spre exemplu, este grădiniţa, sau şcoala primară, (echivalentul acestor două nivele). Psihoterapia ortodoxă merge mai departe, (care) consideră că adevătarul medic este Mântuitorul Hristos. Mântuitorul Hristos este, deopotrivă, medicamentul, terapeutul şi locul de vindecare şi îl ajută pe om să scape de iubirea de sine, prin Sfintele Taine şi prin nevoinţă. Consider că nu trebuie să dăm la o parte nici o ştiinţă, pentru că psihoterapeuţii laici ajută, oarecum, pe laici să ajungă la un oarecare echilibru şi mai ales pe oamenii care sunt atei şi se află în afara Bisericii şi chiar pe oamenii Bisericii, care nu ştiu să folosească metodele de vindecare ale Bisericii. Calea noastră de vindecare ţinteşte la unirea omului cu Dumnezeu şi la vederea lui Dumnezeu.
29:55 – Psihoterapia laică are ca scop echilibrul dintre oameni, echilibrul în viaţa de cuplu, echilibrul relaţiilor cu copii, (grija) să nu înebunească copii. Trăim într-o epocă în care nu este posibil să nu existe conflicte. De aceea, fiecare trebuie să-şi găsească limitele în care să se mişte.
30:47 – IPS Teofan– Amintea Înaltpreasfinţitul despre Sfânta Liturghie de dimineaţă şi dumneavoastră eraţi, cred, cei mai mulţi acolo, participând prin rugăciune la Dumnezeiasca Slujbă. Dar, totuşi, la un anumit moment am zis (în cadrul) Sfintei Liturghii: „Cu pace să ieşim”. Mâine dimineaţă, atât Înaltpreasfinţia Sa, cât şi oaspeţii aici de faţă veniţi din Serbia, din Grecia, din Transilvania vor pleca. Înaltpreasfinţia Sa (va pleca) mâine la ora şase are deja avionul. Pe la ora cinci trebuie să fim cu Sfintele Moaşte la aeroport. Aşa încât îl rog pe părintele consilier Constantin Sturzu să aleagă o ultimă întrebare, pe care consideră de cuviinţă şi Îl rugăm pe Înaltpreasfinţitul să răspundă la ea, după care vă rugăm să ne daţi binecuvântarea să plecăm.
31:47 – Am să încerc sp concentrez trei întrebări într-una singură.
31:53 – Întrebarea 2: - Curăţirea şi luminarea nu sunt oare procese ciclice? Ca să mă curăţesc am nevoie de luminare, ca să văd, ce trebuie să curăţesc? Şi aşa mai departe. Şi cum de rezistă inima, care este materie, la o lucrare atât de puternică, precum este rugăciunea adâncă? Şi aici, cu insistenţă, întreb cum laicii, oamenii din lume, pot face această lucrare. Cei care nu o fac, ce şanse de mântuire au aceştia, care nu ajung la rugăciunea neîncetată, sau chiar la vederea lui Dumnezeu.
32:45 – Răspuns 2: - Voi răspunde pe scurt (la aceste întrebări). Zicem: curăţire, luminare, vederea lui Dumnezeu. Curăţirea, purificarea de patimi este (echivalentul) şcolii primare, luminarea este (echivalentul) învăţământului secundar şi vederea lui Dumnezeu este (echivalentul) facultăţii. Dar nu sunt nişte etape prin care se trece şi s-a încheiat şi nu se poate mai sus, întrucât, din tinereţile sale, mintea omului este aplecată spre rău, după cum se spune în text şi am învăţat să lucrăm, foarte mult logic, ca să punem în aplicare şi închipuirea, încă din fragedă vârstă şi am învăţat să trăim, mai mult, pe baza simţurilor. (De aceea), nu este foarte uşor ca cineva să se cureţe şi apoi să treacă la luminare. Se poate ca omul să se întoarcă de unde a plecat. În Canoanele Bisericii se arată foarte clar că, pe atunci (în momentul compunerii acestora), credincioşiui erau avansaţi duhovniceşte, la un anumit nivel, însă păcatul pe care îl făceau, îi putea determina ca să fie trimişi înapoi în ceata catehumenilor şi episcopul era cel care îşi dădea seama de pocăinţa celui căzut şi îl lăsa să participe la Sfânta Liturghie împreună cu cei credincioşi. Nu sunt nişte stadii, nişte etape, ci sunt nişte grade şi când cineva ajunge la vederea lui Dumnezeu, poate să vadă (aceste realităţi) permanent. Poate cădea la nivelul de rugăciune, dar este un martiriu pentru el, după cum vedem la Sfântul Sofronie al Ierusalimului.
Transcriere şi prelucrare de către Diac. Marian Pătraşcu
