În Jurnalul său, Sören Kirkegaard notează următoarele: „Este adevărat, lumea trebuie înţeleasă numai dacă este privită de-andoaselea. Dar se uită că ea trebuie trăită privind înainte.” (Colecţia de opere, vol. 28-32).

După două mii de ani de creştinism un sociolog elveţian, Peter Gross, îşi pune întrebarea dacă în lumea noastră secularizată mai există fenomene religioase, respectiv, dacă „solia foarte specifică de mântuire a creştinismului mai are un viitor”. Şi răspunsul lui este mai de grabă pesimist. Trebuie spus, cea mai mare dramă a secolului nostru, este că aspectele materiale, deci materialiste ale lumii şi omenirii, au fost ridicate la rangul de lege fundamentală a existenţei. Şi ce rezultă de aici? O lume monotonă, lipsită de mister, de fiorul profund al realităţilor dincolo de ceea ce considerăm noi cu suficienţă că este realitatea.

La 16 noiembrie se împlinesc 107 ani de la naşterea tatii. O aniversare care, cu cât trec anii, devine tot mai de neuitat. Nu numai pentru noi, urmaşii săi, ci pentru mulţi alţi oameni care continuă să se hrănească din scrierile sale, din învăţăturile sale, din exemplul unei vieţi de o moralitate ireproşabilă. Pe măsură ce trece timpul, profilul lui se conturează din ce în ce mai precis, chiar pentru cei care nu l-au cunoscut. Teologia sa începe să fie cunoscută peste tot. Se vorbeşte mult despre valoarea sa, despre harul lui ca teolog, ca filozof, ca om de cultură, ca preot şi om de o reală şi profundă credinţă, care a pus la îndemâna tuturor comorile de spiritualitate ale Sfinţilor Părinţi şi a deschis noi perspective în gândire, nu numai în cea teologică.

Delicatețea sfințeniei

S-au scris nenumărate comentarii referitoare la opera sa, la evenimente din viaţa sa. Ea s-a bucurat de o bogăţie a imaginaţiei unora, o avalanşă de relatări mai mult sau mai puţin reale, autorul lor dorind să devină interesant, doct şi sfătuitor al bătrânului profesor, devotat ajutător al său şi aşa mai departe. Dar asemenea procedee sunt caracteristice memoriei tuturor marilor personalităţi. Vorbind de opera sa trebuie remarcat că antropologia lui nu consideră omul ca e interioritate închisă în ea însăşi. Omul se află în legătură cu ceilalţi oameni şi cu obiectele, cu materia. „Lumea este lumea omului şi omul e în lume”, spune filozoful german Walter Kasper. Astfel obiectele acestei lumi sunt mai mult decât simple obiecte. Ele au sens numai dacă sunt raportate la om. Prin om ele capătă sens, se umanizează. Lumea şi omul nu sunt despărţite, ci trebuiesc privite ca o problemă deschisă, care nu poate primi un răspuns definitiv decât dacă se sprijină pe transcendenţă, pe prezenţa luminoasă şi binefăcătoare a lui Dumnezeu. Omul are nevoie de un ajutor superior, de o acţiune superioară asupra elementelor cosmice, cu care este legat prin corpul său.Cu alte cuvinte, pentru ca cosmosul să fie umanizat, pentru ca omul să devină stăpânul acestuia, are nevoie de ajutorul Celui care, ca persoană atotputernică a creat lumea, stăpânind-o pentru om. După Olivier Clement această putere de care omul are nevoie, este darul prezent în noi al harului divin, care ne ajută să credem, o expresie a iubirii Domnului pentru noi.  Lumea este locul unui neîncetat dialog al  omului cu Dumnezeu şi al dialogului oamenilor între ei. Dumnezeu aşteaptă ca „omul să descifreze semnificaţiile infinite ale lucrurilor, punând în valoare cu amprenta sa darurile primite şi transformându-le în ofrande” spune el. Astfel viaţa se îmbogăţeşte continuu şi creşte spiritual. Prin această creştere se descoperă sensul creaţiei, întrucât căderea ei în păcat nu a suprimat caracterul ei harismatic. Tocmai în aceasta stă libertatea noastră. Ea statorniceşte raţiunea într-o atitudine de viaţă care convinge. Dar în această iubire extremă faţă de creaţia Sa, Dumnezeu ne-a lăsat libertate deplină. Dacă vrem putem încerca să mergem pe drumul îngust şi plin de eforturi care urcă spre Domnul, dar nu suntem obligaţi s-o facem. Dumnezeu nu ne obligă.

În Tragödie der Philosophie Bulgakov spune: „Eul nu este existenţa, ci supraexistenţa”. Există deci un supraplan spiritual, care poate deveni accesibil în fiecare moment. Trebuie doar să vrem să-l vedem. Să vedem că lumea a eşuat cu tendinţele ei materialiste, cu toată cohorta de catastrofe pe care acestea au adus-o. Oamenii au nevoie de altceva, de transparenţa pe care o dă credinţa, de înţelegerea pentru ceilalţi, dorinţa de a-i ajuta, bunătatea, lipsa de egoism. Oamenii au nevoie de transfigurarea pe care o dau materiei toate acestea, iluminând-o. Delicateţea sfinţeniei, dragostea pentru ceilalţi, conştiinţa că suntem făpturile Domnului, iată ce dă conturul unui umanism adevărat, nepervertit.  A crede în ele este un mare curaj, o mare perseverenţă. Un eroism