00:00:01 - Î: Preasfinţia Voastră, ce este smerenia şi cum o putem dobândi?

R: Smerenia este fructul înţelepciunii. Un om înţelept şi un om învăţat este întotdeauna smerit. Ignoranţii sunt orgolioşi. Şi - asta-i foarte important de ştiut -, mai mult, un om în viaţă sfântă întotdeauna este smerit. Sfinţii totdeauna au fost smeriţi. Pe măsură ce te apropii de lumina divină, îţi vezi propriile limite şi îţi dai seama că nu-ţi poţi permite să fii mândru, orgolios. De exemplu, eu am iubit foarte mult, întotdeauna mi-a fost dragă curăţenia. Curăţenia fizică şi curăţenia morală. N-am putut suporta murdăria, aşa cum n-am putut suporta niciodată ignoranţa, care este o murdărie de natură spirituală. Curăţenia, în mod practic, şi foarte paradoxal voi spune asta, te ajută să fii smerit. De ce? Pentru că este un pisc curăţenia şi nu-l poţi atinge mereu, adică nu poţi realiza în totalitate curăţenia. Şi atunci te umileşti pe tine în primul rând. În forul tău interior nu-ţi vine să te mândreşti. Îţi zici: „Eu sunt păcătos“, deşi poate că ai curăţenia şi poate că ai o viaţă morală destul de bună, dar, oricât ar fi, nici cel mai mare sfânt nu este desăvârşit la modul general şi în special în problema curăţeniei şi voi ştiţi treaba asta. Atunci, văzând că n-ai realizat ceea ce iubeşti aşa de mult, puritatea, curăţenia, desăvârşirea, în mod normal devii foarte smerit.

00:03:03 - Î: De ce credeţi că în Pateric şi în Vieţile Sfinţilor se vorbeşte atât de mult despre faptul că smerenia este cea mai importantă virtute, când, totuşi, în Noul Testament, Mântuitorul ne spune că punctul culminant al trăirii creştine este iubirea de aproape şi de Dumnezeu?

R: Da, aşa este cuvântul Mântuitorului, însă tot Mântuitorul spune: Urmaţi-Mi Mie sau spune la cei care suntblânzi şi smeriţi cu inima, ăsta este chipul cel mai frumos pe care îl preţuieşte Mântuitorul: blândeţea şi smerenia. Iubirea este o virtute peste toate celelalte virtuţi. Când un om reuşeşte să iubească în adevăratul înţeles al cuvântului, el se îndumnezeieşte, devine asemenea cu Dumnezeu. Dumnezeu iubeşte şi din iubire a creat universul, şi dintr-o infinită iubire faţă de noi S-a întrupat şi S-a făcut om ca noi, ca pe noi să ne ajute să devenim ca Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu. Cine a fost mai smerit decât Iisus Hristos? Deci iubirea este o virtute de altă natură decât smerenia şi blândeţea. Smerenia şi blândeţea realizează iubirea. Un om care nu-i blând, un om care nu-i smerit, acela nu poate iubi. Iubirea adevărată, iubirea în înţeles de agape, nu iubirea trupească, lumească, ceea ce e cu totul altceva. În limba greacă există aceşti termeni: agape şi eros. Erosul este iubirea pământească, trupească, care este cu totul altceva decât iubirea spirituală, dumnezeiască, face parte din cele trei virtuţi capitale teologice, eu le zic virtuţi de Dumnezeu grăitoare: credinţa, dragostea şi nădejdea. Tradus oarecum în mod liber, cuvântul virtuţi teologice înseamnă puteri de Dumnezeu grăitoare, de la teologos. Ăsta este motivul pentru care, ca să se realizeze un om în chip duhovnicesc, nu o poate face dacă este orbit de orgoliu, de mândrie. A fost primul păcat, din care s-au născut toate relele, orgoliul, mândria. Şi, atunci, ca să poţi să te refaci după chipul lui Dumnezeu, trebuie în primul rând să te smereşti şi - repet - un om înţelept se bucură, e fericit de darurile pe care le are, nu se dispreţuieşte. A te dispreţui pe tine sau pe alţii este un mare păcat. N-ai voie să te dispreţuieşti. Să te respecţi pe tine, aceasta este un fel de mândrie sfântă, adică un fel de demnitate, că te opui faptelor negative şi din puţină mândrie, care este o mândrie sacră totuşi când ai această mândrie şi această demnitate, acest respect faţă de propria ta persoană. Organele tale, pe care ţi le-a dat Dumnezeu, n-ai voie să le faci organele desfrânării sau păcatului. De aceea, smerenia îţi ajută în felul acesta, ca să te eliberezi de închipuirile în care ţi se pare că eşti mai grozav decât toată lumea, că tu eşti pe primul loc şi că restul… Pentru că mândria aşa se traduce: dispreţuieşti, exact precum fariseul pe vameş. Fariseul avea toate calităţile. Nu era minciună ce spunea. Postea, era un mare învăţat, un iubitor de lege, un iubitor de neam, dar pe toate le anula prin mândrie, pentru că mândria îl împingea la dispreţ: „Nu-s ca ceilalţi oameni!“. Ce cuvânt îndrăzneţ şi dureros, nu dur, ci dureros: „Nu-s ca ceilalţi oameni şi nici ca acest vameş!“.