Și când a fost ceasul, S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El. Și a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea, Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în împărăția lui Dumnezeu. Și luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți-l între voi; Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni împărăția lui Dumnezeu. Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi. (Luca 22, 1-39) [Citește integral pericopa evanghelică]

Evangheliile deniilor de la începutul Săptămânii Mari au evidențiat evenimentele petrecute după intrarea Domnului Hristos în Ierusalim. Preoții au citit în biserică din discuțiile pe care Iisus le-a avut cu reprezentanții diferitelor grupări religioase din Ierusalim. Acestea au căutat să-L discrediteze prin cuvinte meșteșugite și, nereușind, au ajuns în cele din urmă la gândul comun că trebuie să scape de un adversar incomod. Cu atât mai mult era „necesar” aceasta, cu cât Mântuitorul nu a intrat în logica lor legalistă și în filozofii sterile cu privire la împlinirea rânduielilor mozaice, ci dimpotrivă, le-a răspuns trimițându-i la o cercetare sinceră a poruncilor dumnezeiești. 

Fragmentul ales din Evanghelia după Luca să se citească la denia din Joia Mare (slujbă care se săvârșește miercuri seara) începe tocmai cu mențiunea că se apropia Paștile evreiesc, așa încât mai marii templului și cărturarii căutau motiv, dar și modalități prin care să-L omoare pe Domnul, iar planul s-a materializat cu sprijinul lui Iuda Iscarioteanul. Evanghelistul notează că acesta a recurs la trădare după ce a intrat satana în el, iar în urma complotului s-a stabilit că va primi și o răsplată bănească pentru predarea Învățătorului în mâinile răuvoitorilor. 

Ziua Azimelor era la evrei momentul când se jertfea, după un ritual descris în capitolul al 12-lea al cărții Ieșirii, mielul pascal. Această jertfă se săvârșea în fiecare casă de către capul familiei. După jertfire, toți cei de față mâncau carnea friptă a mielului cu azime (pâini nedospite) și ierburi amare. Faptul că Domnul îi trimite pe Petru și Ioan să pregătească Paștile într-un foișor din Ierusalim demonstrează că relația Sa cu ucenicii devenise una strânsă, asemenea unei familii. Îndată ce au fost toate pregătite, Iisus le-a dezvăluit apostolilor că se află împreună la ultima cină de Paști înainte de iminenta Sa moarte. Următoarea cină cu ei urma să aibă loc atunci când Paștile va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru este un indiciu despre legătura profetică dintre Paștile evreiesc și cel sărbătorit de noi, creștinii. Acesta se săvârșea de către participanții îmbrăcați ca pentru un drum lung, fiindcă aminteau de ieșirea poporului evreu din Egipt, trecând prin Marea Roșie, adică de un eveniment istoric. Paștile creștin semnifică ieșirea supremă, mai presus de istorie, a noului Israel, din împărăția morții. Este mutarea de la moarte la viață prin participarea creștinilor la Pătimirile și moartea lui Hristos, culminând cu învierea noastră, a tuturor, împreună cu El. Tocmai de aceea, cea mai mare sărbătoare creștină nu este doar repetarea unei rânduieli dinainte, ci desăvârșirea acestei rânduieli care capătă o însemnătate veșnică.

În mijlocul săptămânii petrecute la Ierusalim, rămase în tradiția noastră sub numele de „a Pătimirilor”, după două zile tulburi, care vor fi urmate curând de altele încă și mai grele, în taina foișorului, la cina cea din urmă, Domnul a instituit Sfânta Liturghie, împărțind pâinea și paharul cu vin care sunt (nu simbolizează, ci sunt întocmai) Trupul Domnului și Sângele Său care se dă pentru noi, îndemnându-i pe ucenici să facă această rânduială întru pomenirea Lui. Același ospăț, așteptat de Domnul „cu dor”, este și ocazie de reamintire a uneia dintre învățăturile fundamentale ale creștinismului, anume cea referitoare la leadership, cu totul diferită față de cea a societății de la acea vreme, dar totodată și față de cea contemporană. Cel mai mare nu domnește peste cei mai mici asemenea regilor și altor conducători lumești, ci stă în mijlocul lor și slujește acestora. Slujirea aproapelui nu poate fi un succes decât atunci când cel pus în fruntea tuturor nu își arogă privilegii, ci responsabilități, ceea ce dă un sens nou ideii de conducere. Totodată, Domnul Care slujește ucenicilor îi învață pe aceștia că urmându-L întru toate, dar mai ales în încercări, vor ajunge la rândul lor într-o slujire asemănătoare. 

Ca un părinte plin de dragoste pentru copiii săi, Domnul îi prevestește și lui Petru, zelosul său ucenic, încercarea prin care va trece și care se va încheia printr-o lepădare. Însă prorocia nu se încheie aici fiindcă ar fi fost înrudită cu cea a trădării lui Iuda, pregătită în fundal. Hristos, care S-a rugat pentru fiecare dintre ei, îl îndeamnă pe verhovnic să se întoarcă repede de la căderea lui și să-i întărească pe ceilalți ucenici, numiți aici tocmai „frații tăi”, arătând prin aceasta rudenia duhovnicească de care se învrednicesc toți urmașii Domnului.

Versiunea lucană a Cinei celei de Taină e prezentată ca într-o continuă grabă. Masa de seară este numai un respiro în mijlocul unor vremi tulburi. Dineul se încheie însă într-o notă stranie. Domnul îi îndeamnă pe apostoli să facă altfel decât odinioară, când i-a trimis la apostolat „fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte”. De data aceasta sunt sfătuiți să își facă provizii, chiar și în ceea ce privește apărarea corporală. Timpul păcii a apus, fiindcă încep înneguratele Pătimiri ale Domnului. Și noi, creștinii de azi, lăsăm la mijlocul Săptămânii Mari pregătirile noastre obișnuite din post și, punând asceza personală pe plan secund, Îl însoțim pe Hristos până la Golgota ca să ne bucurăm apoi, împreună cu apostolii și femeile mironosițe, de vestea Învierii.