În ciuda strădaniilor sale de a rămâne necunoscut, faima lui de mare ascet a început să se răspândească. Astfel, au început să vină lângă el diferiţi mireni şi monahi, care voiau să devină ucenici ai săi. Deşi se mâhnea că îşi pierdea liniştea, cu toate acestea nu-l lăsa inima să îi alunge. îi primea pe toţi cu nădejdea de a transmite bogăţia pe care o aflase.

Primul mirean care a intrat sub ascultarea Stareţului Iosif a fost părintele Ioan din Epirul de Nord. În lume, ocupaţia sa fusese aceea de a arde lemne şi a le face cărbuni. A venit lângă Stareţ, iar acesta l-a făcut schimonah şi i-a dat numele Ioan. Dar părintele Ioan, după un timp, a pierdut acrivia ascultării şi a început să nu-l mai odihnească pe Stareţul său.

Stareţul îi spunea:

– Părinte Ioane, fă câteva metanii în plus!

– Nu pot, Gheronda, răspundea el.

Văzând Stareţul că nu o scoate la capăt cu el în cele duhov­niceşti şi ştiind că din pricina nelucrării vin asupra monahului toate răutăţile, îi spunea:

– Bine, fă atunci puţină rucodelie, căci avem cheltuieli.

– Nu pot, Gheronda.

Ce putea să-i spună şi Stareţul! Nu poţi să-l sfinţeşti pe celălalt cu sila. De aceea ceda şi-i spunea:

– Bine, fiul meu, atunci fă ce poţi.

Părintele Ioan a continuat să facă neascultare, iar Stareţul se mâhnea mult şi, fiindcă nu asculta sfaturile lui, a lăsat totul în seama lui Dumnezeu şi se ruga pentru el. Adevăratul ucenic nu se teme de înşelare, deoarece prin smerenia ascultării taie acest drept. Văzând, aşadar, vicleanul vrăj­maş al mântuirii noastre neascultarea tânărului ucenic, a dobândit drepturi asupra lui şi i-a întins următoarea cursă:

Într-o noapte, pe când dormea, demonul a bătut la uşă şi i-a spus:

– Pentru rugăciunile... Scoală-te frate ca să-ţi faci canonul! Vicleanul demon a spus: „Pentru rugăciunile", dar nu a în­drăznit să zică şi restul rugăciunii. A rostit doar cuvintele „Pentru rugăciunile", care erau neprimejdioase pentru el. Părintele Ioan, crezând că este îngerul său păzitor, s-a umplut de mândrie şi şi-a spus: „în sfârşit! Am ajuns la măsuri mari". Şi astfel, s-a sculat şi a început cu râvnă privegherea sa. Dar Stareţului nu i-a spus nimic.

În noaptea următoare s-a petrecut acelaşi lucru. Şi s-a întâmplat aceasta în fiecare noapte o bună bucată de vreme. După ce s-a umplut de mândrie, diavolul i-a dat şi râvnă, pentru că rugăciunea fără smerenie nu este primită înaintea lui Dumnezeu. Părintele Ioan ajunsese să creadă că vorbea cu îngerul său păzitor.

Aşadar, după ce a trecut puţin timp şi demonul a văzut că părintele Ioan a înghiţit momeala sa, a început să-l înveţe şi „cuvinte negrăite". Monahul nu-l vedea pe demon, dar auzea vocea lui. Fireşte, printre primele lucruri pe care l-a învăţat a fost şi aceasta:

- Ia aminte să nu-i spui Stareţului tău că îţi vorbesc şi te învăţ lucruri cereşti, fiindcă nu am să mai vin şi astfel o să pierzi ajutorul meu. Atunci el s-a gândit: „Decât să-l pierd pe îngerul meu, mai bine să nu-i spun nimic Stareţului". Şi astfel diavolul, nemaifiind deranjat de nimic, a început să-i împletească cursa. Părintele Ioan a ascuns, aşadar, pentru un timp gândurile sale faţă de Stareţ.

Stareţul însă, ca un iscusit părinte duhovnicesc, a început să se neliniştească văzându-i această comportare şi l-a întrebat:

– Părinte Ioane, cum merge nevoinţa?

– Bine, Gheronda, foarte bine.

– Nu ai nici un gând să mărturiseşti?

– Nu, nu, sunt foarte bine.

Stareţul, respectând răspunsul său, nu a mai continuat să-l întrebe, dar a început să se roage pentru el. După ce părintele Ioan a lepădat ajutorul lui Dumnezeu şi nu a mai mărturisit nimic Stareţului său, diavolul şi-a spus: „De acum este al meu. Să-i dau ultima lovitură".

Astfel, peste câteva zile i-a spus:

– Acum se luminează pentru Duminică. După slujba de la biserică te aştept în cutare loc, căci voi veni să te iau la Cer. Va veni cu un car de foc însuşi Proorocul Ilie şi el te va conduce înaintea Sfintei Treimi, ca să vezi Raiul şi să te desfătezi de multe alte minunăţii.

Între timp Stareţul, după ce a făcut multă rugăciune pentru el, a început să simtă o mare nelinişte pentru părintele Ioan. L-a chemat la chilie şi i-a cerut să-i mărturisească gândurile. Acela s-a lepădat zicând că nu are ce să-i mărturisească. Stareţul însă l-a silit şi atunci acela i-a spus:

– Gheronda, iertaţi-mă, dar cu binecuvântarea Sfinţiei Voastre m-am învrednicit să mă rog împreună cu îngerul meu păzitor. Ne-am înţeles ca mâine seară să coborâm împreună la părintele Matei ca să mă împărtăşesc, iar apoi va coborî Proorocul Ilie să ia sufletul meu cu un car de foc.

– Nu cumva ţi-a spus să nu-mi zici nimic?

– Da, mi-a spus.

Nu a apucat bine să termine aceste cuvinte, că îndată Stareţul i-a tras o scatoalcă puternică. Au fugit atunci şi caii şi călăreţii.

– Bre, înşelatule, diavolul vrea să te arunce de pe vreo stâncă ca să mergi în iad şi tu nu vorbeşti?!

– Bine, Gheronda, dar cum este cu putinţă?

- Dacă ar fi fost îngerul lui Dumnezeu, nu ţi-ar fi zis să nu-mi spui nimic mie, care sunt Stareţul tău. Stareţul lucrează împreună cu îngerii, pentru că şi el este rob al lui Dumnezeu, la fel ca şi îngerii. Dacă ţi-a spus să nu descoperi nimic, înseamnă că nu a fost înger, ci un demon viclean care a vrut să te arunce în moarte sufletească. Mergi, aşadar, fiul meu, la chilia ta! Să nu vii la biserică, ci să rămâi să vezi dacă va mai veni îngerul.

Cuvintele Stareţului l-au cutremurat cu totul. Vrând-nevrând, a ascultat şi a mers la chilia sa. Şi întocmai cum i-a spus Stareţul, aşa s-a şi petrecut. Diavolul nu a mai venit ca înger luminos al lui Dumnezeu, ci aşa cum era în realitate, urât şi negru, şi i-a spus cu mânie:

– Nu ţi-am spus, bre călugăre ramolit, să nu spui taina noastră Stareţului?

La auzul acestor cuvinte părintele Ioan a îngheţat de frică. A alergat îndată la Stareţ, a căzut la picioarele lui şi i-a mărturisit toate cu multă recunoştinţă.

Iată ce face povăţuitorul duhovnicesc! Luminarea lui Dumnezeu şi experienţa Stareţului nu l-au lăsat să piară. De aceea trebuie să arătăm desăvârşită încredere, deoarece toţi stareţii experimentaţi şi părinţii duhovnici veghează pentru sufletele fiilor lor duhovniceşti. în orice război al ucenicului, primul care se luptă pentru el este părintele duhovnicesc. Iar această ascultare se urcă la Dumnezeu, Care o primeşte şi o răsplăteşte din belşug cu Harul Său.

Altă dată părintele Ioan a fost cuprins de un cumplit război trupesc şi nu putea să se stăpânească. I-a mărturisit, aşadar, Stareţului lupta sa, iar acesta s-a rugat şi monahul Ioan s-a izbăvit şi nu a mai fost bântuit de acest război. Cu toate acestea nu l-a odihnit cu desăvârşire pe Stareţul său.

Odată a venit la Stareţul Iosif un tânăr care voia să devină monah şi i-a spus:

– Gheronda, simt multă evlavie faţă de Sfinţia Voastră şi vă iubesc mult. Vreau să mă fac monah.

– Aşa să fie, fiul meu. Hristos nu alungă pe nimeni. Uite, aici este chilia ta, aici este patul tău. Din această clipă vei face ascultare desăvârşită.

Însă după câteva zile a început neascultarea. Ucenicul nici măcar nu arăta dorinţa de a se îndrepta.

În urma acestei purtări Stareţul l-a chemat şi i-a spus:

– Ia vino, fiul meu! Ia-ţi frumos hăinuţele, pune-le sub braţ şi du-te! Dacă de pe acum îţi faci voia, poimâine ni te vei sui în cârcă.

Şi i-a dat drumul să se ducă la casa sa.

Stareţul îngăduia neputinţele fraţilor începători până la un punct, apoi însă devenea foarte aspru. Iar aceasta o făcea tot din dragoste. Le spunea ucenicilor un lucru o dată, de două ori, de trei ori; dar mai mult, nu.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 129-133)