Toate praznicele Dumnezeieşti care se rânduiesc în cursul anului de Biserică sunt Taine Dumnezeieşti şi fapte din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Iar astăzi, la Naş­te­rea Lui, prăznuim o Taină care se numeşte Taina tainelor. O Taină ascunsă din veci şi îngerilor şi oamenilor (Sfântul Dionisie Areopagitul, „Cuvânt pentru dumnezeieştile nu­me”, cap. 2, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, cap. 12 al sutei a 3-a a „Capetelor teologice”).

Dumnezeiescul şi marele Vasile zice: „Din câte a fă­cut Dumnezeu în cer şi pe pământ, nici o minune nu este mai mare ca aceasta, ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să Se facă om, să Se pogoare din ceruri, din slava Sa cea ne­gră­ită şi să Se facă asemenea nouă, afară de păcat” (Sfân­tul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 44”, precum şi în cap. 8 al celor „Des­pre Sfântul Duh”).

Această minune a întrupării lui Dumnezeu Cuvân­tul, sau taina iconomiei în trup, covârşeşte cu minunea sa toate minunile şi toată zidirea celor văzute şi nevăzute. O adevereşte şi Sfântul Grigore de Nyssa, fratele marelui Va­sile, care arată în chip firesc cum covârşeşte taina a­ceas­ta orice minte. Căci zice: „Dacă ai vedea undeva în văz­duh o pară de foc, un foc mare arzând şi în loc să vezi că para focului se ridică în sus, cum e firesc, ai vedea – lu­cru înfricoşat! – că se pogoară în jos, nu te-ai înfri­co­şa?” (Sfântul Grigore de Nyssa, Cuvântul 7). Pentru că focul es­te o zidire uşoară ca şi aerul. (Din patru stihii a făcut Dumnezeu toată lumea: două stihii se numesc grele, pă­mân­tul şi apa, care trag şi curg pururea în jos; iar do­uă se numesc uşoare, aerul şi focul, că pururea aleargă în sus. Prin urmare, niciodată focul nu va pogorî cu para în jos).

Deci aici, la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, s-a văzut cea mai mare minune. După cum focul, răstur­nân­du-se cu para în jos, tot foc rămâne – deşi astfel s-ar a­ba­te de la legea firească – tot aşa Dumnezeu Cuvântul, po­go­­rându-Se de sus, El, focul cel mistuitor, deşi S-a cobo­rât la noi şi s-a părut că aproape iese din fire prin lu­crarea ce a făcut-o, rămâne totuşi focul Dumnezeirii şi Dumnezeu Cuvântul (Sfântul Grigore Teologul, „Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Dar, s-ar putea întreba cineva: nu cumva coborâ­rea aceasta a Cuvântului lui Dumnezeu şi îmbrăcarea în firea omenească I-a pricinuit Lui vreo scădere din slavă şi din cinste? Nu, nicidecum.

Slava şi cinstea cea negrăită, de care s-au minunat şi îngerii, I-au adus-o cu prisosinţă şi în chip minunat mai mult pogorârea Sa decât înălţarea, pentru că nu mai a­vea unde să Se înalţe Cel ce este mai înalt decât toate zi­dirile. Pogorârea la noi I-a adus mai mare slavă, pentru că a fost un lucru nou pentru El şi străin şi de îngeri şi de oameni. Cum, Dumnezeu, Care este mai înalt peste toa­te, Se coboară până la firea noastră cea smerită şi ne­pu­tincioasă? (Sfântul Grigore al Tesalonicului, „Cuvânt la Naş­terea Domnului”).

Dar pentru care pricină S-a pogorât Dumnezeu pâ­nă la neamul omenesc? Care a fost pricina să vină Însuşi Dumnezeu din ceruri, să Se pogoare până la noi şi să ne mântuiască?

Întâi, ca să se arate că El este Ziditorul nostru şi tot El este şi Mântuitorul nostru, după ce am căzut. Dar cea mai mare pricină a fost dragostea Sa, căci din dra­gos­tea cea nemărginită pe care o avea pentru neamul o­me­nesc S-a smerit pe Sine până la moarte şi moarte pe Cru­ce (Filipeni 2, 8). Şi S-a smerit până la peşteră şi până la ies­le şi până la a Se întrupa. Din dragoste vine Dumnezeu la noi şi mai înainte de a ne naşte noi prin Dumnezeiescul botez şi prin pocăinţa cea adevărată, voieşte să se nască El de la oameni. Mai înainte de a ne face pe noi dumnezei după dar, vrea să Se facă El om îndumnezeit. Vrea să Se pogoare să îndumnezeiască firea noastră. Deci, Dumnezeu Cel mai presus de om Se face om şi rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om. A luat în ipostasul Său dumnezeiesc sufletul şi trupul nostru. A luat sufletul ca să-l în­dum­nezeiască cu Dumnezeirea Sa şi trupul ca să-l sfin­ţească prin înomenirea Sa. Iar din amândouă acestea s-a al­cătuit un singur ipostas, din Dumnezeire şi din ome­nire.

Mare este taina aceasta! De aceea Dumnezeieştii Pă­rinţi au cutezat să spună un lucru prea înfricoşat: că la venirea lui Dumnezeu Cuvântul în lume, la întruparea lui Dumnezeu, la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hris­tos, s-a arătat ceva străin şi îngerilor şi oamenilor. Pen­tru aceea, într-o privinţă mai mare unire are Dumnezeu Cu­vân­tul cu noi, oamenii, decât cu Tatăl Său, deşi în alte pri­vinţe e mai mare unirea cu Tatăl (Sfântul Nicodim Aghio­ritul, „Paza celor cinci simţiri”, p. 378, cap.11).

Aşa tâlcuieşte Fericitul Augustin cuvintele prea în­ţe­leptului Coresie: „Iată, mai mare minune a făcut Dumnezeu prin Iisus Hristos cu omenirea decât unirea pe care o are Fiul cu Tatăl. Şi aceasta în ce fel? Tatăl e unit cu Fiul şi Fiul cu Tatăl după fire, după fiinţă, după scaun, după voie, după putere şi după celelalte însuşiri, dar nu se uneşte după ipostas; şi aceasta o împărtăşeşte omenirii”.

Iată câtă dragoste şi câtă milă arată neamului omenesc! Căci deşi El este de o fire şi de o fiinţă cu Tatăl, dar după ipostas El e deosebit de Tatăl, ca un ipostas de alt ipostas, că altul este ipostasul Cuvântului şi altul al Tatălui şi altul al Sfântului Duh.

Deci, după ipostas se uneşte cu firea noastră prin Preacurata Fecioara Maria şi se face cea mai mare unire a lui Dumnezeu cu firea noastră, dar nu după voie, nici după fire, însă nici după dar, ci după ipostas. Auzi! Se u­neş­te ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul cu firea ome­neas­că şi se face un singur ipostas din două firi, din Dum­nezeire şi din omenire. A luat în ipostasul Său întreaga noastră fire şi S-a unit cu noi după ipostas, ceea ce nici cu Tatăl nu are. Şi măcar că El este străin de omenire cu fi­rea cea Dumnezeiască, dar după ipostas Dumnezeu Se fa­ce ca noi, că ipostasul Său ia firea omenească şi o ri­di­că pâ­nă de-a dreapta Părintelui Său. Pe această fire în­tu­ne­ca­tă şi coruptă a noastră o ridică la cinstea cea mai de sus din ceruri, ca să stea pe tron în veacul veacului îm­pre­ună cu Fiul, de-a dreapta măririi celei înalte, cum zice Sfân­tul Apostol Pavel (Luca 24, 26; Faptele Apostolilor V,31; 7, 55-56; Efeseni 1, 20-21).

Căci să ştiţi că două voiri are Dumnezeu: una se cheamă înainte mergătoare şi povăţuitoare, iar a doua se cheamă următoare, sau îngăduinţa, sau acceptarea lui Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 385).

Şi taina întrupării lui Dumnezeu nu s-a făcut după vo­ia cea de-a doua, ci după cea dintâi, după cea înainte po­văţuitoare, prin care El voieşte ca toţi oamenii să se mân­tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Pentru că tai­na aceasta este din veac rânduită şi de îngeri neştiută. Deci nu după îngăduinţă vine în trup, nici după accep­ta­re, ci după voia înainte povăţuitoare a Părintelui Său, Ca­re-L trimite în lume să facă ascultare, să aducă neamul omenesc la starea cea de fericire din care a căzut.

Căci ce spune la Facere Dumnezeu către şarpe? Zice: „Vrajbă voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul!” (Facerea 3, 15).

Călcâiul este sfârşitul nostru pe pământ sau ulti­me­le clipe când vom mai răsufla. Acela este călcâiul şi pe ace­la îl păzeşte satana. Îl păzeşte la fiecare suflet, ca doar, doar să-l câştige pentru veşnicie. Deci mare grijă ne tre­buie pentru ceasul morţii.

Iar chipul în care sămânţa femeii a zdrobit capul şarpelui îl arată Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Hristos n-a fost sămânţă de bărbat, că nu s-a împreunat Preacurata Fecioara Maria cu bărbat, ci de la Duhul Sfânt a avut în pântece. Deci Hristos se numeşte sămânţa femeii, nu a bărbatului, căci sămânţa femeii tre­buia să zdrobească capul şarpelui.

Şi iată care este pricina – cum zice Dumnezeiescul Pă­rinte Maxim Mărturisitorul – că Adam, în loc s-o nu­meas­că pe femeia sa „moarte”, pentru că aşa trebuia s-o nu­mească după logica omenească, fiindcă prin ea venise moar­tea (căci ea gustase mai întâi din pom), o numeşte Eva, adi­că „viaţă” (Facerea 3, 20). Deşi ea a fost pricina venirii mor­ţii, Adam o numeşte viaţă! De ce o numeşte viaţă şi nu moarte?

Adam era prooroc, era sfânt şi plin de darul lui Dumnezeu. Şi din clipa când a auzit că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, a luat bună nădejde şi s-a bu­cu­rat foarte, zicându-şi: „Deşi voi muri, din femeia aceas­ta, prin care am căzut, va veni din nou mântuirea, va ve­ni iarăşi viaţa la neamul omenesc”. De aceea i-a pus nu­me­le nu moarte, ci Eva, adică viaţă, pentru două pricini. Prima ne-o arată Sfânta Scriptură atunci când zice: „A pus Adam numele femeii sale Eva, adică viaţă, căci ea avea să fie maica tuturor celor vii” (Facerea 3, 20). Iar a doua pricină pentru care se numeşte fe­me­ia lui Adam Eva, adică viaţă, este că prin Eva, adică prin străne­poa­ta Evei, prin Eva cea tainică, Maica Domnului, la pli­ni­rea vremii, a venit în lume Viaţa.

Viaţa este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care a venit să dea viaţă tuturor celor din neamul omenesc care vor crede. Căci zice: „Am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă”, adică şi mântuirea şi desăvârşirea. „Şi tot cel ce crede întru Mine nu va muri şi chiar de va muri, viu va fi” (Ioan 3, 16-18; 5, 24; 6, 40-47; 8, 51).

Deci viaţa s-a numit Hristos, sămânţa femeii şi de aceea femeia lui Adam s-a numit şi ea Eva, adică viaţă. Du­pă trup se numeşte viaţă, ca Maică a celor vii, iar du­pă înţelegerea duhovnicească, ca Maică a lui Hristos, ca­re este viaţa şi învierea şi mântuirea lumii.

Deci acestea au fost pricinile pentru care Adam a pus numele femeii sale Eva.

Şi să mai ştiţi un lucru foarte important şi foarte în­fricoşat: prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul au în­vă­ţat înţelepciunea şi îngerii şi începătoriile şi toate Stă­pâ­niile, şi toate cetele cele fără de trup din ceruri. Au în­văţat toţi înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri.

Nici ei n-au ştiut înainte de taina aceasta. Că auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „În­vederez tuturor care este iconomia tainei celei din veci as­cunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hris­tos, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe fe­luri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, domniilor şi stăpâniilor, în cereştile locaşuri...” (3, 9-10).

Când a venit Mântuitorul în lume să Se jertfească pen­tru mântuirea lumii şi să întemeieze Biserica, s-au în­văţat şi îngerii, ca unii care nu ştiau cum Dumnezeu, Ca­re este Împăratul slavei şi al luminii celei neapropiate şi a toată zidirea, va face una ca aceasta. N-au ştiut că se va fa­ce vierme, că aşa se numeşte omul de Duhul Sfânt: „Că eu sunt vierme şi nu om”. N-au ştiut că Se va smeri, Se va face om, Se va pogorî până la noi! Acum au învăţat în­ge­rii cum că cele dimpotrivă pe cele dimpotrivă le surpă prin puterea lui Dumnezeu, că prin blestem vine binecu­vân­­tare, căci spune Scriptura: „Blestemat este tot cel spân­zurat pe lemn”. Iar El Se spânzură pe cruce pentru noi şi aduce binecuvântare la toată lumea. Prin moarte aduce via­ţă, iar prin smerenia Lui – înălţarea noastră, prin pătimirea Lui – nepătimirea noastră. Astfel, vedem că pe cele dim­potrivă prin cele dimpotrivă le vindecă.

Dar şi altfel lucrează Dumnezeu. Cu cele ase­me­nea, pe cele asemenea le vindecă: cu rana Lui vindecă ra­na noastră, cu moartea  Lui vindecă moartea noastră, cu ascultarea Lui aduce ascultarea noastră, cu plecăciunea Lui plecarea noastră, cu nestricăciunea Lui pricinuieşte ne­stricăciunea noastră, cu smerenia Lui smerenia noas­tră. Şi aşa nu mai ajungem la capăt (Sfântul Grigore de Nyssa, „Cuvântul 8 la Cântarea Cântărilor”).

Deci, pe cele dimpotrivă cu cele dimpotrivă le vin­de­că şi pe cele asemenea cu cele asemenea le pri­ci­nu­ieş­te, fiindcă prin întruparea lui Dumnezeu toate câte erau po­trivite firii omeneşti s-au răsturnat, cum arată Dum­ne­ze­iescul Ioan Gură de Aur, căci Hristos a răsturnat logica lu­mii celei căzute.

Omul putea să cugete că, prin moarte, Hristos pu­tea să aducă moartea, dar El a adus viaţă; că prin bles­tem va aduce blestem, dar El aduce binecuvântare. Căci se zice că prin El se vor binecuvânta toate seminţiile şi lim­bile pământului. Deci, tot ce era logic şi firesc pentru min­tea omenească cea căzută s-a răsturnat prin taina ico­nomiei în trup. Dar nici începătoriile, nici îngerii n-au în­ţeles în ce chip a lucrat Mântuitorul la mântuirea nea­mu­lui omenesc prin atâta smerenie şi pogorâre.

Spun Sfinţii Părinţi că îngerilor li s-a părut că Mân­tuitorul, când era pe cruce Şi-a ieşit din firea Sa, că nu mai este adică Dumnezeu, ci pătimeşte un om. Şi erau ga­ta să creadă că Se stinge Acela, despre Care ştiau că es­te Mântuitorul lumii, văzându-L aşa de smerit pe cruce, aşa de rănit, aşa de batjocorit şi aşa de nebăgat în seamă de toată lumea care era în jurul Lui.

Am înfăţişat câteva învăţături dogmatice despre tai­na iconomiei în trup, despre întruparea lui Dumnezeu Cu­vântul şi nu vreau să intru mai adânc, pentru că sunt lucruri prea grele şi dacă vi le-aş spune, nu le-aţi înţe­lege.

Dar să revenim la sărbătoarea de astăzi, căci am vă­zut în ce chip taina iconomiei în trup sau a Naşterii Dom­nului n-a fost înţeleasă nici de îngeri, nici de oameni.

Şi acum să vă întreb: ştiţi ce sărbătoare e astăzi?

Astăzi e Soborul Maicii Domnului.

Care a fost pricina pentru care Biserica lui Iisus Hristos, mireasa Mielului, a pus a doua zi de Crăciun să se serbeze Soborul Maicii Domnului? Îndată după Naş­te­rea Domnului, avem Soborul Maicii Domnului, pentru că în ea se cinstesc mai ales persoanele legate de Naşterea Lui: Maica Domnului, fericitul Iosif logodnicul, Sfântul Iacov (fratele Domnului), Sfântul Prooroc David şi ceilalţi.

Cei ce au alcătuit Sinaxarul anului n-au fost oa­meni neînvăţaţi, oameni de rând, ci sfinţi mari. Ei s-au în­trebat: „Prin cine s-a făcut mântuirea neamului ome­nesc? Prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar prin cine a lu­crat Dumnezeu şi care au fost vasele alese de Dumnezeu la tai­na aceasta a mântuirii lumii? Întâi Iisus Hristos, al doi­lea Maica Domnului”.

Vedem, deci, că mai înainte de veci s-a prevăzut în sfa­tul Sfintei Treimi planul mântuirii neamului omenesc prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul dintr-o Fecioară. De aceea v-am spus că întruparea s-a făcut după voia cea mai înainte povăţuitoare.

Nici satana, nici heruvimii, nici îngerii, nici sfinţii n-au cunoscut taina aceasta a sfatului Preasfintei Tre­imi, că Dumnezeu la plinirea vremii se va face om din Fe­cioa­ra. Căci zice Dumnezeiescul Părinte Maxim: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, cum de n-au şti­ut-o îngerii, de vreme ce proorociile despre venirea lui Mesia s-au făcut prin îngeri?”. Căci bunăvestirea Maicii Domnului s-a făcut prin înger (Luca 1, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Părinte arată mai apoi că, într-a­de­văr, ştiau îngerii, dar ce ştiau? Că se va naşte Mesia, dar în ce chip – nu ştia nimeni. Taina a fost ascunsă până la Hristos, ba este ascunsă şi astăzi şi va rămâne as­cun­să în veacul veacului. Rămâne neştiut în ce chip Dumnezeu, Cel neîncăput şi nescris împrejur de toate zidirile Sale şi de toate cerurile, a încăput în pântecele unei fecioare, ca să fie desăvârşit Dumnezeu şi să Se facă om, ca în acelaşi timp să stea împreună cu Tatăl pe Scaun şi în pântecele Fecioarei şi să le umple pe toate.

Vezi cum la taina înomenirii lui Dumnezeu Cuvân­tul, la împlinirea planului mântuirii neamului omenesc, după Mântuitorul vedem pe Maica Sa, slujind ca vas ales şi faţă aleasă dintre toate popoarele pământului la săvâr­şirea acestei taine?

Căci zice Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Pre­cum grădina se face ca să sădim pomii şi pomii se să­desc pentru grădină, aşa Maica Domnului s-a făcut de Dumnezeu mai înainte şi s-a întocmit planul ca din ea să se nască Hristos la plinirea vremii” (Sfântul Maxim Măr­tu­risitorul, „Dezlegarea 60”, în „Paza celor cinci simţiri”, p. 384).

Dar şi prin Isaia s-a spus, cu 700 de ani mai îna­inte: „Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil, adică cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).

Deci Maica Domnului a fost o persoană aleasă de Preasfânta Treime, din toate popoarele pământului, ca fiind cea mai curată şi mai Sfântă Fecioară, din neam arhieresc şi împărătesc, din neamul lui Aaron, după mamă şi din neamul lui David, după tată, aleasă din două seminţii de frunte după trup, iar după duh cum Unul Dumnezeu ştie, ca să slujească la mântuirea neamului omenesc.

La Bunavestire, Arhanghelul Gavriil i se închină ei de la început: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar (Ma­rie), Domnul este cu Tine!” (Luca 1, 28).

La Naşterea Mântuitorului, ea a fost lângă Mântuitorul atunci când L-a născut în iesle. Ea a fost cea mai aproape de Mântuitorul. Ea L-a purtat nouă luni în pântece, L-a hrănit cu lapte un an, L-a purtat în braţe; şi de câte ori nu L-a sărutat pe Acela Care a făcut cerul şi pă­mântul, de câte ori nu L-a mângâiat, de câte ori nu L-a îm­brăţişat, de câte ori n-a plâns de bucurie, pentru că ea nu era numai o fecioară preasfântă şi preacurată, ci era şi proorociţă. Ea ştia că Acela pe Care L-a născut în peş­te­ră nu este numai om, ci este şi Dumnezeu, Ziditorul ei, Care a zămislit-o şi pe dânsa în pântecele maicii sale. Gândiţi-vă câtă bucurie era în inima ei când îşi dădea seama că ea poartă în braţe pe Acela Care ţine în palma Lui cerul şi pământul!

Când păstorii au vestit cuvântul cel grăit lor de în­ger despre Prunc (Luca 2, 17-18) şi când Simeon bătrâ­nul, în biserică, i-a proorocit că prin inima ei va trece sabie la pa­timile Mântuitorului şi a zis: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34-35), ce se zice? „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19).

Ea n-a avut dureri la naştere, căci numai Maica Domnului a născut fără dureri, pentru că acolo unde n-a fost înainte dulceaţă de bărbat, nici durere n-a fost mai pe urmă. Ea a născut de la Duhul Sfânt, fără durere. Dar durerile, pe care nu le-a avut la naştere, le-a avut la răs­tig­nirea Mântuitorului. Atunci a trecut sabie prin inima ei şi de trei ori a leşinat, văzând pe Fiul ei sângerat, bat­jo­co­rit şi bătut, ştiind mai ales Cine este El şi că a venit să ne mân­tuiască şi cu rana Lui să vindece rana neamului ome­nesc.

Deci, de la început, Preacurata Maică a lui Dumnezeu a fost lângă Mântuitorul lumii şi numai după câ­teva săptămâni de la naştere, iată că a sosit şi necazul. Au venit magii de la Răsărit să se închine. Şi aceşti magi nu erau oameni neînvăţaţi şi nici oameni săraci. Încă de cu pes­te o mie de ani mai înainte, unul din acest fel de magi, Valaam din Pator, care era mare astronom şi cititor în ste­le, a spus: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerii 24, 17-18), adică pe zeii po­poa­relor lumii. Şi de la acesta s-a transmis, din generaţie în generaţie, de către bătrâni şi magii astronomi, că a­tunci când se va vedea o stea călătoare nu de la răsărit, ca soarele – că steaua Mântuitorului n-a venit de la ră­să­rit – ci mergând de la miazăzi spre miazănoapte, când se va vedea pe cer o asemenea stea, să se ducă în direcţia ei, că se va naşte din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, un împărat care va zdrobi toate îm­pă­ră­ţiile lumii şi va împărăţi în veac în împărăţia cea du­hov­nicească şi fără de sfârşit (Luca 1, 33).

Şi aceşti oameni învăţaţi, când au văzut steaua, în­da­tă au încălecat şi au pornit pe urmele ei. Patru au por­nit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei, cu numele Ar­va­tan, fiind împiedicat de diavolul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Vitleem.

Şi aceşti magi erau foarte bogaţi şi foarte însem­naţi. De aceea au adus aur, smirnă şi tămâie: aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort şi toate celelalte. Şi s-au închinat.

După ce a aflat de la ei de naşterea lui Hristos, Irod a chemat pe arhierei şi pe cărturari şi pe cei mai mari ai legii şi i-a întrebat unde are să se nască Hristos. Iar ei au zis: „În Vitleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: Iar tu, Vitleeme, nu eşti nicidecum mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul care va paşte pe poporul Meu Israil” şi celelalte (Matei 2, 5-6; Miheia 5, 1).

Iosif şi Maria se duseseră să se înscrie acolo, la casa şi la originea lor, în Vitleem, căci de acolo era Iosif, logodnicul Fecioarei, cu toate că acum locuiau în altă parte. Iar peştera aceea, unde a născut, ştiţi a cui era acum? O ţinea un om cu numele Crăciun. Era o peşteră care avea cam două - trei sute de picioare lăţime, pentru vite, cu iesle pentru vite, unde ziua se adăposteau vitele de căldura mare. Era peştera unde David închidea oile când era păstor. Deci Mântuitorul a voit să se nască chiar în peştera unde păstorise în tinereţe David, strămoşul Său după trup; n-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci peştera lui David, ca să-Şi arate smerenia chiar de la început, de la naşterea Sa.

După ce au plecat magii, Iosif a auzit de la înger că Irod caută sufletul Pruncului, să-L omoare. Căci Irod, vă­zând că magii s-au dus călăuziţi de înger pe altă cale în ţa­ra lor, a trimis să omoare toţi pruncii de la doi ani mai jos, după vremea aflată de la magi, în Vitleem şi în toate hotarele lui (Matei 2, 16-18).

Aţi auzit din Evanghelia de astăzi ce s-a întâmplat după ce s-au dus magii: „Iată, îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: «Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt... fiindcă Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare!»” (Matei 2, 13). Aţi văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său?

Dar de ce fuge Dumnezeu de om? Nu putea Hristos, Care a făcut cerul şi pământul, să-l piardă pe Irod într-o clipă? De ce fuge Dumnezeu de Irod? Se teme oare de el? Doamne fereşte! Dumnezeu poate să cutremure pămân­tul din temelii şi să piardă ca pe nişte furnici toate po­poa­rele pământului. Dar toată viaţa Mântuitorului este chipul, adică icoa­na vieţii creştine, pentru toate veacurile şi timpurile. Mântuitorul încă din faşă a început să dea pildă bună de smerenie şi de tăcere, prin lucrare şi apoi prin cuvânt, când a predicat Evanghelia, arătându-ne cum trebuie să facem şi noi, creştinii, la vreme de primejdie.

Zic Dumnezeieştii Părinţi Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare, ca şi alţii, că nu S-a temut, dar ne-a arătat nouă, oa­menilor, că nu trebuie să facem pe mândrii, când vom au­zi că e primejdie asupra noastră şi să nu zicem: „Eu nu mă tem!”. Că atunci ne părăseşte darul lui Dumnezeu. Când ştim că cineva vrea să ne facă rău, să ne ferim din ca­lea lui. Ai auzit ce spune Evanghelia: „Păziţi-vă de oa­meni” (Matei 10, 17). Şi acum Hristos a arătat cu lucrul, fe­rin­du-Se de Irod, ceea ce a spus când a ieşit la pro­po­vă­du­ire, după botez: „Păziţi-vă de oameni” şi „Când vă vor go­ni dintr-o cetate, fugiţi în cealaltă”. Şi iarăşi, nu zice: „Vă veţi duce la domni”, ci „Veţi fi duşi” (Matei 10, 17-18). Aceas­ta arată şi Sfântul Grigore în cap. 9 din „Pidalion”: „N-a zis că vă veţi duce voi, ci că veţi fi duşi înaintea oamenilor şi a judecătorilor, adică alţii vă vor duce”. Deci să nu spu­nem că Dumnezeu are grijă şi că de bună voie să ne arun­căm în primejdie, că aceasta nu ne învaţă Mântuitorul nici­decum prin pilda de astăzi, nici prin cuvânt, când a pre­dicat Evanghelia. Ci, prin cuvânt şi prin faptă ne-a ară­tat că trebuie să fugim de primejdie.

Şi S-a mai dus Mântuitorul în Egipt şi pentru alte două pricini.

A fugit acolo fiindcă era şi o proo­ro­cie pe care trebuia să o plinească, precum trebuia la vre­me să plinească şi proorocia despre răstignire, hrăni­rea cu oţetul, trestia şi toate celelalte de care se proorocise. Proorocul Ieremia spune că „prunc este Israel”, adi­că cel ales; şi „din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1; Matei 2, 15). Trebuia deci să se împlinească şi această proorocie, anume ca Mântuitorul să fie chemat din Egipt. De aceea trebuia să se ducă acolo o bucată de vreme, ca apoi să fie chemat prin înger din nou în pământul lui Israel, cum aţi auzit.

Dar şi pentru altă pricină s-a făcut aceasta. În secolul al II-lea după Hristos au ieşit ereziile nu­mi­te gnostice, în secolul al iii-lea – montaniştii, în secolul al IV-lea – arienii şi aşa mai departe. Şi o seamă din ei au nă­lucit că Hristos s-ar fi născut nu după fire, ci după nă­lu­ci­re. Deci, dacă nu s-ar fi ascuns Hristos, aceşti eretici ar fi nălucit că El nu a fost şi om cu trup, ci numai Dumnezeu, Care după nălucire S-a întrupat.

Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă şi firea omenească şi că l-ar fi tăiat sabia lui Irod dacă l-ar fi găsit. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit, deci, ca să se împlinească proorocia care spune că „din Egipt am chemat pe Fiul Meu”, dar şi ca să se arate că purta trup, ferindu-Se cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.

Dar de ce spune Evanghelia că i-a spus îngerul Domnului noaptea lui Iosif: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi...” (Matei 2, 13)?

Când eşti în faţa primejdiei, să te grăbeşti, să fugi!

Iar după ce au stat şi şapte ani în Egipt, nu-i mai spune: „Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în pământul lui Israel”, ci îi spune: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, că au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului”. Adică mergi în linişte, nu te mai te­me, că a murit vrăjmaşul ce căuta sufletul lui Hristos.

Deci, când era grabă şi primejdie a spus: „Fugi!”, iar când a încetat primejdia a spus: „Mergi în pământul lui Israel!”.

Şi a venit Pruncul cu Maica Domnului şi cu drep­tul Iosif şi auzind că Arhelau domneşte în locul lui Irod, ta­tăl său, în Iudeea, n-au mai îndrăznit să vină în Bet­le­em, de unde au plecat atunci, noaptea, în fugă, ci s-au dus în Nazaretul din Galileea, departe, aproape de Marea Mediterană, aproape de Siria. S-au dus în oraşul Nazaret şi au stat acolo până la o vreme, ca să se împlinească o al­tă Scriptură, care zice că „Nazarinean se va chema” (Matei 2, 23; Marcu 1, 24; Faptele Apostolilor 2, 22; 10, 28; 22, 8).

Betleemul înseamnă Casa Pâinii, iar Nazaretul în­seam­nă înflorit şi sfinţit. Căci Mântuitorul se numeşte „Floa­rea darurilor” şi „Sfinţenia Tatălui”.

De aceea a plecat Mântuitorul în Egipt şi a venit înapoi în părţile Nazaretului.

Acum am să vă mai spun ceva despre Maica Dom­nu­lui, căci astăzi e soborul ei.

Este o părere a unor teologi mari ai Bisericii Răsăritului că atâta valoare are Maica Domnului în cer şi pe pământ, încât dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu ar fi pierdut toate cele nouă cete de îngeri, toată lumea cea văzută şi nevăzută, toate popoarele lumii, nu ar fi avut atâta scârbă ca dacă ar fi pierdut-o pe Maica Domnului. Aşa teologhisesc mulţi, între care şi Sfântul Nicodim Aghioritul, pentru că planul mântuirii neamului omenesc era prevăzut să se împlinească numai prin venirea Mântuitorului prin Maica Domnului. Atâta valoare are Maica Domnului, încât covârşeşte toate puterile cele de sus şi cele de jos.

De aceea, vă spun: câtă nebunie, câtă orbire, câtă rătăcire, câtă nepăsare, câtă negrijă este la acei creştini din casa cărora lipseşte icoana Maicii Domnului, sau care nu au candelă la icoana Ei, sau care nu citesc în fiecare zi măcar un acatist, sau un paraclis al Maicii Domnului!

Maica Domnului este un al doilea cer sau a doua lume, cum zice Sfântul Ioan Damaschin. Printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.

Vai de creştinul care n-o cinsteşte pe Maica Domnului şi nu are în casa lui o carte de rugăciuni, să-i citească Maicii Domnului un paraclis sau un acatist, sau care nu ştie măcar o rugăciune pe de rost către ea! Mare ruşine o să aibă acela în ziua Judecăţii.

Ştiţi oare, în ziua Judecăţii, cine are să fie de-a dreapta Mântuitorului? Maica Domnului; iar de-a stânga Lui – Sfântul Ioan Botezătorul, înger întâistătător al tu­tu­ror sfinţilor.

Deci aceste două persoane sfinte sunt cele mai mari din ceruri după Preasfânta Treime: întâi Maica Domnului şi apoi Sfântul Ioan Botezătorul.

Câtă durere şi câtă ruşine va fi pentru popoarele pământului care n-au cunoscut-o şi n-au cinstit-o! Că ea fiind de-a dreapta Mântuitorului, câtă ascultare nu va avea atunci, ca Una care L-a purtat pe Mântuitorul în pân­tece şi L-a născut şi L-a alăptat şi L-a purtat în braţe şi toată viaţa a fost lângă El şi pururea L-a păzit de pri­mejdii şi pururea L-a ascultat şi a suferit la patima Lui mai mult decât oricine, că inima ei a fost însângerată.

Câtă slavă şi cinste nu are ea acolo sus, iar noi, păcătoşii, pe pământ ne lenevim s-o chemăm în ajutor, sau nu ştim câtă durere o să aibă sufletul nostru în cea­sul morţii. Atunci o să vedem cât poate Maica Domnului să ne uşureze şi să ne scoată din ghearele dracilor, care vor veni să ne arate toate câte am greşit cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul.

Era odată un călugăr în Galia, sau în Franţa de as­tăzi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era toată ca­tolică, ci era o singură Biserică Ortodoxă în toată lu­mea. Şi era acolo o mănăstire de călugări, care o cinstea pe Maica Domnului şi o avea ca ocrotitoare şi miluitoare. Iar acel călugăr avea o deosebită dragoste şi o mare evlavie către Maica Domnului şi în fiecare zi făcea canoane, me­ta­nii, paraclise şi acatiste cu multe lacrimi la Maica Dom­nu­lui, ca s-o aibă ajutătoare pe pământ şi în vremea mor­ţii şi în ziua Judecăţii. Dar se mai ruga ceva bietul că­lugăr: „Maica Domnului, aş vrea să te văd o dată, cum eşti tu în ceruri, ca mai mare evlavie să simt pentru tine şi mai mare credinţă. Nu sunt vrednic, că sunt om pă­că­tos, dar dacă vrei, arată-mi mie, ca să văd eu câtă slavă ai tu în ceruri; şi dacă te voi vedea o dată, nu mai uit până ce-oi muri”. Şi s-a rugat mult, însă Maica Domnului n-a vrut să i se arate.

Îl mângâia în ascuns, tainic, dar nu voia să i se a­rate, poate ca să nu se mândrească, sau poate ca să nu-L orbească, fiindcă ea străluceşte de zeci de mii de ori mai tare decât soarele. Însă văzându-se supărată mereu de el, că plângea mereu şi văzându-l cât de credincios era, a voit să i se arate, dar nu cu slava şi cu strălucirea pe care o are de-a dreapta Fiului şi în ceruri, ci cu atâta slavă cât pu­tea el să rabde. Şi odată, la rugăciune, i s-a arătat Maica Domnului cu atâta strălucire, încât el gândea că da­că o să mai ţină ochii deschişi o să orbească şi atunci a închis un ochi. Pentru că atâta lumină şi atâta mi­reasmă a Sfântului Duh şi atâta frumuseţe şi strălucire era în faţa ei. Iar cu celălalt ochi a orbit de tot. Şi s-a în­chinat, iar Maica Domnului i-a dat binecuvântare şi i-a spus: „Nu înceta a te ruga, căci vei veni să mă vezi acolo în ceruri, pentru veşnicie!”. Şi după ce a plecat Maica Dom­nului, avea el mare bucurie şi mare mângâiere de la Du­hul Sfânt, Care a venit prin Maica Domnului şi l-a um­plut de dragoste duhovnicească, dar îi părea rău de un lu­cru şi zicea: „Prost am mai fost! Cine m-a pus pe mine să închid un ochi?! Mai bine îl ţineam deschis şi pe acela şi orbeam de amândoi, numai să mă fi îndulcit de lumina aceea atât de frumoasă şi de negrăită a Maicii Domnului. Dacă ar mai veni Maica Domnului o dată?”. Şi a început să se roage din nou: „Maica Domnului, îmi pare foarte rău că mi-am cruţat un ochi. Am orbit de acela cu care te-am văzut, dar dacă mai vii o dată, vreau să orbesc şi de acesta, numai să te mai văd o dată! Vreau să rămân orb pentru totdeauna, până la moarte, numai să te mai văd câteva clipe!”. Şi s-a rugat ani de zile şi iată că a venit Maica Domnului. Dar când a apărut, în loc să orbească şi ochiul celălalt, s-a întâmplat o altă minune: i s-a deschis şi ochiul orb şi a rămas acela cu ochii sănătoşi şi curaţi. Maica Domnului, venind, nu l-a mai orbit şi de celălalt ochi, dar i-a spus: „De azi înainte ai să mă vezi la cer când vei veni”. Şi s-a făcut sănătos de amândoi ochii, iar după pu­ţină vreme s-a dus bietul călugăr să se sature de bu­curie şi lumină, de veselia cea negrăită şi de privirea Preacu­ra­tei Născătoare în ceruri, nu o clipă, nu un mi­nut, ci de-a pururea. S-a dus să aibă privirea cea du­hov­ni­cească în­dreptată spre Preacurata şi spre Mântuitorul şi spre Sfân­ta Treime cu toţi Sfinţii, în lu­mi­na cea nea­pro­piată şi să se bucure şi să se veselească.

Noi să nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanţă a unui suflet aşa de mare. Dar noi să ne vedem de păcatele noastre şi să nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, că nu suntem vrednici. Să ne vedem şi să ne plângem păcatele, să ne pocăim până la ultima suflare, să ne mărturisim curat, să fim împăcaţi cu toţi, să ţinem sfintele posturi, să ducem viaţă curată, să avem dragoste către aproapele şi atunci şi noi, păcă­to­şii, vom nădăjdui la mila Mântuitorului şi a Preacuratei Fecioare Maria, ca să o vedem şi noi în veacul vii­tor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.

Pentru rugăciunile Preacuratei, Preabinecu­vân­ta­tei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieş­te-ne pe noi, păcătoşii. Amin!