Predică la Duminica a III-a după Paşti - a Mironosiţelor - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Predici

Predică la Duminica a III-a după Paşti - a Mironosiţelor - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

    • Predică la Duminica a III-a după Paşti - a Mironosiţelor - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul
      Sfintele Femei Mironosiţe

      Sfintele Femei Mironosiţe

Noi putem urma pe femeile mironosiţe şi „rânduiala de mironosiţă”, dacă permanentizăm lumina şi duhul Sfintelor Paşti în viaţa noastră, în casa noastră, în societatea noastră. Aceasta este, de fapt, adevărata cucernicie sau evlavie, care, după Sfântul Apostol Iacob, înseamnă a fi solidar cu cei aflaţi în necazuri şi a te păstra curat în mijlocul acestei lumi (cf. Ic. 1, 27).

Să ducem mărturia noastră în lume.

 

Dreptmăritori creştini,

 

Duminica de astăzi se numeşte a Mironosiţelor, fiind închinată acelor femei binecredincioase, care L-au urmat cu statornicie pe Iisus şi nu s-au despărţit de El în vremea mântuitoarelor Patimi.

Iată numele lor: Maria Magdalena, Ioana, femeia lui Huza, Suzana, Maria, mama lui Iacob cel mic, Salomeea, mama fiilor lui Zevedeu. Venind să ungă trupul lui Iisus cu aromate, ele au înfruntat întunericul nopţii, teama privind răsturnarea pietrei de pe mormânt şi ura iudeilor.

Devotamentul, iubirea şi jertfa acestora au fost răsplătite prin aceea că Domnul Cel Înviat li S-a arătat mai întâi lor. Pline de bucurie, s-au dus să vestească, la început prin cuvânt, apoi prin faptă, adevărul izbăvitor al Învierii.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Învăţătura esenţială care se desprinde din comportarea mironosiţelor este să avem convingerea că Acela Care a înviat a treia zi din groapă ne trimite prin glasul îngerului, întocmai ca pe mironosiţe: „Mergeţi şi spuneţi lumii că am înviat. După ce aţi gustat bucuria bucuriilor şi aţi văzut că bun este Domnul şi ce reazem aveţi în lupta vieţii prin Biruitorul morţii, mergeţi şi spuneţi altora mesajul Mormântului gol, vestea eliberării, vindecării, mângâierii şi îndeplinirii oricărei dorinţe şi năzuinţe nobile pe arena istoriei. Nu păstraţi misterul bucuriei numai pentru voi!”.

Nu există ceva mai dureros pentru un creştin decât să aibă o viaţă care nu se potriveşte deloc cu credinţa sa, ori cu ceea ce face duminica la biserică. Aceştia sunt creştinii nominali care, o dată pe săptămână Îl adoră pe Dumnezeu, în rest trăiesc mai prejos decât păgânii. Printr-o astfel de comportare, Îl îngrădim pe Hristos în biserică zicându-i: „Stai aici, fiindcă aici Îţi este locul. Stai aici şi în duminicile viitoare Te vom adora iarăşi”.

Religia creştină nu este o afacere individuală, ci o preocupare împărtăşită. În mijlocul lumii noastre, rănită de păcat şi zdrobită de suferinţă, se cade a fi mesagerii Învierii şi ai speranţei, prin cuvânt şi faptă. Marele apologet Tertulian (†220) când voia să-i convingă pe păgânii din vremea sa să vină la credinţă, pe lângă alte dovezi, le arăta Evanghelia vie, adică viaţa curată şi sfântă a ucenicilor lui Hristos.

Iar păgânii, văzând pilde atât de frumoase, se lepădau de închinarea la idoli şi treceau sub steagul Crucii. Din Vieţile Sfinţilor aflăm că mulţi păgâni şi demnitari împărăteşti s-au convertit la creştinism văzând purtarea exemplară, spiritul de jertfă şi răbdarea în chinuri a primilor creştini.

Să ne amintim, de pildă, de Sfântul Haralambie (†202), episcop de Magnezia (în Asia), care a suferit chinuri grele în timpul împăratului Sever. Văzând răbdarea sa, mulţi s-au lepădat de idoli şi au crezut în Hristos. Însăşi Galina, fiica împăratului, auzind de vitejia sfântă a acestuia, a crezut în Hristos şi s-a botezat.

Să ne amintim şi de Sfântul Calistrat (†304), ostaş la Roma, în timpul împăratului Diocleţian. După grele schingiuiri, a fost dus la judecată şi trecând pe lângă un templu păgânesc, s-a rugat şi toţi idolii au căzut la pământ, sfărâmându-se. Văzând această minune, 184 de slujitori idoleşti au crezut în Evanghelie şi L-au mărturisit şi ei pe Hristos Domnul.

Într-o civilizaţie întemeiată tot mai mult pe producţie şi consumarea bunurilor materiale, sfâşiată de violenţă şi tensiuni între generaţii şi partide, purtată aiurea de posibilităţile oferite de tehnologie, de secularizare, de ruperea structurilor familiale, de chestionarea valorilor tradiţionale, într-o lume de criză este nevoie de râvna femeilor mironosiţe şi a primilor creştini. Aceasta înseamnă a lăsa Mormântul şi a alerga pretutindeni, spunând şi dovedind concret că Crucificatul Înviat din Nazaretul Galileei este Domnul istoriei şi Eliberatorul celor osteniţi şi împovăraţi, al celor ce suspină şi suferă. Aşa vom răspândi lumină şi voie bună în întunericul stricăciunii şi tristeţii morţii ce bântuie pământul.

Sfântul Apostol Pavel a fost ales ca să-L vadă pe Domnul pe drumul Damascului şi să-L audă vorbindu-i din cer. El a avut, astfel, o alegere de neasemănat. Dar binecuvântarea ce venea din această chemare, nu era numai pentru el, ci ea trebuia să se răsfrângă şi asupra altora, chiar asupra tuturor oamenilor prin mărturisirea sa (cf. Fapte 22, 14-15).

El îşi va consacra întreaga viaţă în slujba vestirii adevărului dumnezeiesc pretutindeni, cu cuvântul şi cu fapta. Europa îi datorează lui faptul de a cunoaşte azi Evanghelia. Sfântul Apostol Petru, propovăduind pe Domnul, spunea: „Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori” (Fapte 2, 32).

Toţi Apostolii au pătimit şi au murit pentru Hristos, dovedindu-se adevăraţi împlinitori ai cuvântului dumnezeiesc şi martori ai Învierii. Noi suntem, la fel, datori să fim martori a ceea ce a făcut Domnul pentru noi. Dacă ascundem această preţioasă descoperire, este spre răul nostru. Dar, mai întâi, trebuie să auzim noi înşine această veste bună, altfel nu am avea ce mărturisi; apoi, să fim plini de râvnă ca să ducem mărturia noastră.

Aceasta trebuie să fie personală: „Voi sunteţi martori” (cf. Lc. 24, 48). Ea trebuie să fie pentru Domnul Hristos: „Voi veţi fi Mie martori” (cf. Fapte 1, 8). Mărturisirea pentru El trebuie să fie înaintea altor treburi; ea nu trebuie să se adreseze numai la câţiva aleşi, care ne primesc cu bunăvoinţă, ci „în faţa tuturor oamenilor” (Fapte 22, 15): bogaţi şi săraci, tineri şi bătrâni, buni şi răi.

Mărturia nu constă numai în a-L adora pe Domnul în faţa Sfântului Altar, ci şi în a-L sluji şi în afara bisericii, prin ceea ce facem la locul de muncă, în familie, în şcoală şi pretutindeni în societate.

Pe Hristos Îl mărturisim slujind pe fraţii noştri mai mici: bolnavi, întemniţaţi, goi, flămânzi, părăsiţi, singuri şi marginalizaţi. Faţă de toţi aceştia, cu care Hristos Se identifică, trebuie să săvârşim fapte bune, care, în mod sigur, vor avea ecou în veşnicie.

Marea ispită pentru mulţi creştini şi în special pentru ortodocşi, este să considere că mărturia lor se opreşte la uşile bisericii, ori se întinde doar până la cei intimi lor. Dar este ceva mai mult.

Toată teologia, toată credinţa creştină, dacă e cu adevărat o viziune a lui Dumnezeu, o comuniune iubitoare cu Dumnezeu, este izvor de acţiune, de faptă eliberatoare. Dacă prin Botez am devenit mădulare ale Bisericii, avem datoria sfântă să fim paznicii celor ce încalcă rânduiala morală a comunităţii noastre creştine.

Fericitul Augustin scrie undeva că întoarcerea unui rătăcit şi izbăvirea din greşeală a unui păcătos este un lucru mai măreţ decât crearea cerului şi a pământului. După ce în Sfânta Liturghie, lângă Altar, ca lângă Sfântul Mormânt, ne-am înnoit fiinţa, trebuie „cu pace să ieşim” pe tărâmurile lumii acesteia, în case, în birouri, în consiliile oamenilor de stat, în toate sectoarele societăţii noastre şi să le transfigurăm cu harul şi cu iubirea lui Hristos.

Dacă venim la biserică şi Îl primim pe Domnul în Sfânta Euharistie, trebuie să-L luăm din biserică în lume, ca să o modelăm după principiile lui Hristos.

 

Iubiţii mei,

 

Citeam undeva că odată o biserică a ars până la pământ. Numai o icoană a Mântuitorului Hristos a fost salvată. Ea a fost aşezată de un pompier pe trotuarul din faţa bisericii. Un vecin nebisericos a observat icoana şi a zis: „Acum este prima oară când aceşti oameni L-au luat pe Iisus afară din biserică, pentru ca să-L vadă şi alţii”.

Noi să nu ne asemănăm cu acei creştini lipsiţi de râvnă, pentru că cine nu exprimă credinţa în afara bisericii este un necredincios. Un cult care nu se manifestă în acte de iubire şi mărturisire este o minciună, o deghizare. A crede în Hristos înseamnă a-L lua din biserică în relaţiile de fiecare zi dintre oameni. A crede în Hristos înseamnă a face cunoscută prezenţa Lui pe pământ, săvârşind „liturghia după Liturghie”.

Noi putem urma pe femeile mironosiţe şi „rânduiala de mironosiţă”, dacă permanentizăm lumina şi duhul Sfintelor Paşti în viaţa noastră, în casa noastră, în societatea noastră. Aceasta este, de fapt, adevărata cucernicie sau evlavie, care, după Sfântul Apostol Iacob, înseamnă a fi solidar cu cei aflaţi în necazuri şi a te păstra curat în mijlocul acestei lumi (cf. Ic. 1, 27).

Aşa făcând, merităm numele de fii ai Învierii şi suntem, într-adevăr, martori ai Domnului Înviat în lumea cea răscumpărată. O astfel de mărturisire nu va fi lipsită de răsplată cerească, fiindcă Mântuitorul nostru ne promite: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32). Amin.