Pe 12 septembrie, la Geneva, s-a stins o suflare românească. Ileana Mironescu-Sandu, fiica savantului isihast de la Rugul Aprins, a adormit întru Domnul. Pe 14 septembrie, la Înălţarea Sfintei Cruci, în Biserica luptătoare de pretutindeni s-a mai aprins o lumină. În răstimpul vieţii sale de peste optzeci de ani, am fost unul dintre cei care au cunoscut-o prea puţin. Iată de ce, puţine am să vă spun. Avea geniul prieteniei creştine. Când mi-a cerut (de la prima întâlnire) să îi spun pe nume, nu am îndrăznit. Ne despărţeau aproape şase decenii, dar astăzi pot, trebuie să pot, să zic: “Pomeneşte, Doamne, pe roaba ta, Ileana, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Avea geniul credinţei creştine. Educată de tânără în familia evlavioasă a profesorului Alexandru Mironescu, Ileana Mironescu-Sandu şi-a dus crucea vieţii cu mare demnitate şi răbdare, alături de soţ şi de cei dragi, până când Dumnezeu a chemat-o la El. Avea geniul nădejdii creştine. Purtând pe umeri o moştenire a unui neam de monahi, de cărturari şi de savanţi, pentru care toate se petreceau în planul mântuirii, Ileana Mironescu-Sandu trăia în aşteptarea reîntâlnirii cu ei în Împărăţia lui Hristos. Avea geniul iubirii creştine. Da, chiar îl avea. Şi de acea, în viaţa ei, s-au împlinit cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.”

Dumnezeu să o dihnească şi dimpreună cu sfinţii Săi să o numere!

(Daniel Mazilu)