Zidul Plângerii – Pelerinajul părintelui Cleopa la Locurile Sfinte

Locuri de pelerinaj

Zidul Plângerii – Pelerinajul părintelui Cleopa la Locurile Sfinte

    • Zidul Plângerii
      Zidul Plângerii / Foto: Oana Nechifor

      Zidul Plângerii / Foto: Oana Nechifor

La două sute de metri de moscheea El-Aqsa se află Zidul Plângerii. Acolo, sus, se roagă mulțumiți fiii Agarei, iar aici, jos, plâng și se tânguiesc fiii răzvrătiți ai Sarrei. Fiii nelegitimi ai lui Avraam privesc cu încredere spre Mecca, iar fiii aleși ai Sarrei plâng și se tânguiesc la zidul durerii, ruinat și mâncat de vreme. Taina căderii din credință a poporului ales este o dramă necuprinsă de mintea noastră și singur Dumnezeu o știe.

Ieșim din incinta celor două moschei, pe partea dinspre sud-vest, cu o adâncă întris-tare lăuntrică. Nimic biblic, nimic creștin nu simțim pe Muntele Moria, pe locul jertfei lui Avraam, pe locul unde a petrecut Maica Domnului și unde Domnul nostru Iisus Hristos a făcut atâtea minuni.

La două sute de metri de moscheea El-Aqsa se află Zidul Plângerii. Acolo, sus, se roagă mulțumiți fiii Agarei, iar aici, jos, plâng și se tânguiesc fiii răzvrătiți ai Sarrei. Fiii nelegitimi ai lui Avraam privesc cu încredere spre Mecca, iar fiii aleși ai Sarrei plâng și se tânguiesc la zidul durerii, ruinat și mâncat de vreme. Taina căderii din credință a poporului ales este o dramă necuprinsă de mintea noastră și singur Dumnezeu o știe.

Ne oprim sus, pe un pod înalt, încărcat de lume și privim cu jale spre Zidul Plângerii. Suntem între Muntele Moria și ruinele templului lui Irod cel Mare. Este un zid gros, din blocuri uriașe de piatră, lung de 30 metri și înalt de circa 12 metri, așezat de la răsărit spre apus, deasupra ruinat, singurul zid care mai supraviețuiește până astăzi din mărețul templu al lui Solomon, reînnoit de Irod cel Mare cu 30 de ani î.d.Hr. În fața acestui zid se află o mică curte pavată cu piatră și îngrădită. Aici se adună în fiecare zi, mai ales în zilele de sabat, sute de iudei din Ierusalim și de peste tot, bărbați și femei, tineri și bătrâni, mame și copii, și plâng înaintea lui Dumnezeu, cu fața spre zid, pierderea templului și a faimei de odinioară.

Privim în tăcere la fiii Sionului care plâng și se tânguiesc, lovindu-se cu fruntea de zidul fără glas. Bărbații poartă barbă și haine tradiționale. Pe spate au un fel de șal vărgat, legat de grumaz. Unii se țin cu mâinile de Zidul Plângerii, rostesc rugăciuni, se leagănă cu capul plecat. Alții practică un fel de joc ritual. Toți rostesc ceva de taină, sunt triști și tăcuți. Cu privirile în jos, cu fruntea rezemată de Zidul Plângerii, îmbrăcați de obicei în haine lungi și negre, se roagă lui Iahve, plâng, cer ajutorul lui Moise și suspină după templul pe care nu-l mai au.

Ne înduioșăm de această priveliște jalnică, văzând cum se tânguiesc și se zbuciumă de două mii de ani fiii lui Israel! Un popor biblic ales, care a dat lumii toată revelația divină, care ne-a dat tuturor Sfânta Scriptură, profeții, apostolii mari și mucenicii, care ne-a dat pe Maica Domnului și pe Însuși Hristos, Mântuitorul! Un popor binecuvântat odinioară, în tulpina căruia am fost altoiți noi, celelalte popoare creștine. Noi ne hrănim din masa pregătită pentru ei, iar ei suferă pedeapsa necre-dinței, sunt izgoniți afară din casă, plâng și mor fără Evanghelie, fără Biserică, fără Jertfă, fără cântare de biruință, fără Înviere, fără Hristos, fără harul mântuirii. Totuși au o speranță de mântuire pentru că știu să plângă! Mari sunt tainele lui Dumnezeu! Dacă ar plânge după Hristos, ar fi mântuiți într-o singură zi. Dar ei nu-și plâng păcatele lor și ale părinților, ci suspină după trecu-tul lor de glorie, după întâietatea și dreptul de întâi născuți de altădată, care niciodată nu li se va mai acorda.

Plecăm de pe Muntele Moria cu întristare în suflete pentru că sunt locuri lipsite de bucuria Evangheliei și de lumina Învierii lui Hristos! Înaintăm prin mulțime și urcăm ușurați Drumul Crucii până sus la Golgota, „afară din tabără”, unde a pătimit Domnul pentru noi, și ne închinăm cu bucurie în Biserica Învierii.

Ne rugăm, cântăm și medităm. Ora este târzie. Uli-țele rămân aproape goale. Vacarmul orașului se astâm-pără. Turlele minaretelor se pierd în întuneric. Glasul hogilor amuțește. Ultimii pelerini se retrag. Ierusalimul trimilenar adoarme. Deodată se aud clopotele la biserica Învierii lui Hristos! Este ora 23! Călugării ortodocși se deșteaptă la Utrenie și slujesc Sfânta Liturghie în fiecare miez de noapte, fără excepție. Iată meritul de două milenii al Bisericii Ortodoxe de pretutindeni! Acela de a ține mereu candela nădejdii și lumina Învierii lui Hristos în mijlocul lumii și în sufletele noastre! Ne închinăm la Mormântul Domnului și ne reîntoarcem la cămin.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 217-219)

Citește despre: