Cu peste două decenii în urmă am cunoscut o familie de vrednici gospodari și buni creștini din Târgu Neamț, tihnita urbe de la poalele Cetății Neamț, Vasile și Ana Apopei. M-a impresionat cumsecădenia lor, dar îndeosebi atașamentul față de valorile Sfintei noastre Ortodoxii. Cu timpul, relația cu acești oameni frumoși la suflet și la chip s-a intensificat, prin participarea lor la slujbele de la Schitul Vovidenia, dar și prin poftirile pe care mi le adresau la importantele evenimente din viața lor sau a copiilor lor. Dincolo de omenitatea binecuvântatei familii Apopei, am descoperit calități cu totul deosebite la domnul Vasile, vădite cu precădere în atenția și atracția către frumosul din tot ce-l înconjura. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că târgnemțeanul Apopei scria versuri, zămislind poezii de o sensibilitate și o profunzime aparte, metamorfozând în cuprinsul lor simțul realității cu multe idealuri, la care fiecare om năzuiește cu speranță și însuflețire dar, mai cu seamă, cu încredințarea că acestea ne fac să nu uităm nicicând de efemeritatea lumii pământene, de faptul că aici nu avem cetate stătătoare, ci doar călătorim către Patria Cerească.

Zilele trecute am primit trista veste că Vasile Apopei, poetul de sub streașina Cetății din Târgu Neamț, și-a început deja călătoria către Împărăția lui Dumnezeu. Toți cei care l-au cunoscut și l-au iubit îi vor păstra vie amintirea, prin viața pilduitoare pe care a trăit-o. Însă, o fărâmă din sufletul său mărinimos rămâne printre noi, prin paginile cărții Nevisatul vis, lansate anul trecut la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț, prin purtarea de grijă a unuia dintre fiii poetului, domnul Vasile Apopei jr., viceprimarul orașului Târgu Neamț.

Existența celui care, nu cu mult timp în urmă a trăit „nevisatul vis”, ținându-și în mâini multe din versurile scrise de-a lungul anilor, adunate ca într-un mănunchi, poate fi pentru mulți dintre noi pilduitoare prin modul în care acest fiu vrednic al Bisericii și-a dus viața cu și în Hristos. S-a născut pe 2 mai 1945, în localitatea Boroaia, județul Suceava, ca al șaselea din cei nouă copii ai familiei Vasile și Maria Apopei. Era îndată după război, când rănile de pe trupurile și din sufletele românilor încă sângerau. Au urmat ani grei, când numeroasa familie Apopei a avut de înfruntat o sumedenie de lipsuri și strâmtorări căci, pe lângă starea grea de după conflagrația mondială, a apărut o altă pacoste peste neamul nostru: instalarea regimului comunist, cu toată cavalcada de măsuri și legiuiri ce au lovit crunt în inima satului românesc. În asemenea condiții, junele Vasile a urmat primele clase în satul natal iar apoi, după ce familia s-a mutat în Târgu Neamț, s-a transferat la Școala Domnească din oraș, dovedind o inteligență sclipitoare, dar și o necurmată dorință de studiu.

Neajunsurile familiei îi puneau în pericol pregătirea, căci părinții, fără posibilități materiale, intenționau să-l retragă de la cursuri, spre a-l trimite la muncă. Doar intervenția stăruitoare a dascălilor băiatului, martori la râvna lui pentru carte, a înmuiat inima părinților. Vasile și-a continuat activitatea școlărească, obținând rezultate meritorii, care l-au propulsat printre primii la examenul de admitere în clasa a IX-a, la prestigiosul Liceu „Ștefan cel Mare” din oraș. Aceeași perseverență, aceeași neirosită dragoste de învățătură i-au purtat pașii adolescentului Apopei încât, la terminarea liceului, continuarea studiilor universitare reprezenta o alegere firească, ba chiar dorită nu doar de absolvent, ci și de profesorii săi. Însă lipsa posibilităților materiale l-a făcut pe tânărul  nemțean să pornească pe unicul drum ce i se deschidea înainte: angajarea în câmpul muncii și încercarea ca, pe parcurs, concomitent cu serviciul, să-și continue studiile. Parțial, lucrurile așa au stat căci, după terminarea stagiului militar, în 1967, s-a căsătorit cu buna și iubitoarea lui soție, Ana Apopei. Le-a dăruit Dumnezeu patru copii, dintre care prima fată, Lăcrămioara, a plecat printre îngeri la doar patru luni de la naștere, iar alți doi băieți, Vasile și Viorel, alături de încă o fată, Luminița, au umplut casa familiei de alese bucurii.

Dorința de a depăși condițiile grele din familia părinților săi nu l-a părăsit nicicând pe Vasile Apopei. De aceea, a urmat multiple specializări în diferite meserii și școala postliceală de revizori contabili. În trudnicul, dar constantul său urcuș profesional, i-a stat mereu alături credincioasa lui soție, trăind împreună o frumoasă poveste de dragoste, presărată adesea cu sensibile dedicații în versuri, încă din anii în care-și satisfăcea stagiul militar. De altfel, perioada de armată a scos la iveală un nou și frumos dar, acela de a așeza în stihuri adevăruri de viață, credință și iubire, doruri și năzuințe, clipe de bucurie ori de tristețe, raze de lumină ori pete de întuneric. Chiar și atunci când solicitantele sarcini de lucru îl copleșeau, lucrând ca șef de unitate la mai multe restaurante din orașul de la poalele secularei Cetăți Neamț, iubitorul de stihuri nu a uitat nicicând de dragostea pentru poezie, reușind să exprime în vers, cu o remarcabilă ușurință, un noian de sentimente, adevăruri de viață și credință.

Toate aceste minunate preocupări le-a cultivat cu o sporită pasiune de când s-a pensionat. Alături de venerabila lui soție, înconjurat de cei trei copii, șase nepoți și un strănepot, s-a bucurat la anii senectuții de lucruri cu adevărat încântătoare: pe lângă clipele frumoase dăruite de afectuoasa și unita lui familie, a continuat cu aceeași necurmată dragoste să vorbească cu Dumnezeu, iar realitățile lumii pământene să le surprindă în versuri deosebite, scrise pe hârtie cu plaivazul dar, mai cu seamă, scrijelite pe răbojul existenței tumultuoase, cu un colț al generoasei sale inimi, animate de o minte mereu veghetoare și un suflet nicicând săturat de tot lucrul nepieritor.

Acum, după plecarea sa din lumea aceasta, ne rămân mărturie a paradigmaticei sale viețuiri evocatoarele sale versuri din volumul Nevisatul vis, apărut la editura ieșeană Princeps Multimedia, avându-l ca redactor pe cunoscutul și apreciatul scriitor Daniel Corbu. Inspirata inițiativă i-a aparținut, așa după cum am afirmat deja, unuia dintre fiii poetului de sub streașina voievodalei Cetăți Neamț, domnului Vasile Apopei jr.; domnia sa moștenește nu doar numele venerabilului său tată, ci și virtuțile dumisale: de la el a învățat să-și prețuiască strămoșii, respectând cu multă dragoste istoria neamului, să vorbească privind cu ochii și să asculte vibrând cu sufletul.

Creațiile poetice semnate de poetul Vasile Apopei, adăugat de curând strămoșilor, înfățișează înaintea celor care înțeleg să descifreze, dincolo de cuvinte, adâncurile și tainele vieții, dar și resorturile unei existențe duse sub aripa proniei cerești. Lecturând poeziile răsărite din credința, experiența, sentimentele, dar și introspecțiile autorului, nu cutez să realizez o analiză literară a lor, lăsând aceasta celor îndrituiți s-o facă, ci doresc să-mi exprim în puține cuvinte bucuria și tihna aduse în inimă de inspiratele-i stihuri. Ele picură în sufletele cititorilor dulceață și farmec moldovenesc, sentimente de dor după Cer și iubire de frumos, curate ca o lucire de izvor sub sprinceană de codru. Stilul rămâne simplu, iar cuvintele pline de emoție nu au cum să nu călătorească până la inima cititorului, determinându-l să redescopere frumusețea lumii create de Dumnezeu și să nu uite că relația cu Cerul te face veșnic, că fără iubire ducem doar o prozaică existență biologică. De veți citi versurile celui de curând trecut în eternitate, veți înțelege o parte din taina sufletului său, un adevărat suflu de iubire a unui om împlinit, al cărui „nevisat vis” a devenit o realitate concretă, spre bucuria sufletului și spre cunoaștere în viitorime.

Trupul repausat al lui Vasile Apopei, bun creștin din urbea de la poalele Cetății Neamț, se întoarce spre a se primeni sub brazda țării, iar sufletul, deși își urmează drumul către Cer, lasă printre noi ceva din taina existenței sale, care a fost aidoma unei nestinse flăcări arzând pentru neam, pentru Biserică, pentru familie și pentru poezie.