E zi de Liturghie. Ziua Domnului. Străpuns de săgeata cucernicei uimiri, stai în fața sfântului jertfelnic, iar în spate ai sinaxa nemuritorilor. În jurul tău e o mireasmă îmbătătoare de tămâie, iar murmurul suav al credincioșilor care țin în palme inima lumii cu toate aritmiile ei, îți curge prin toate măruntaiele. Ești îmbrăcat în veșminte, hainele splendorii eshatologice ale celor chemați la nunta Mielului, iar îngerii fac volute de lumină în juru-ți, întrebându-se unul pe altul cum este posibil ca un ghem firav de carne să stea acolo fără sa ardă pe de-a-ntregul.

Și, deodată, te trezești grăind: „Nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ție, împărate al slavei”. Și atunci te întrebi:

– Ce caut eu aici? De ce m-a pus Domnul în această slujire? De ce eu, și nu altul mai bun? Ce am eu vrednic în mine să stau în fața Răstignitului și să țin în mâini potirul și discul ca și cum aș cuprinde întreg universul în palmă ca pe un măr? De ce?

Un tată iese de la serviciu, frânt după douăsprezece ceasuri de muncă grea, mirosind a fiare și motorină. În drum spre casă, intră în magazin și cumpără o pâine caldă. Primește rest 5 lei, banii necesari pentru ca mâine să poată merge din nou la muncă. Însă, la casă, vede două jucării vesel colorate, iar în mintea lui s-au ivit deodată fețele băiețeilor lui de acasă, care așteaptă cu ochii ațintiți pe clanța ușii venirea tăticului lor. Acesta din urmă, uitând ziua de mâine, cumpără jucăriile fără să clipească, le așază lângă pâine, și pornește spre casă. Mâine, cel mai probabil, va merge pe jos la serviciu. Erau ultimii bani. Dar inima în piept îi cântă și fața-i strălucește fiindcă a reușit să reverse bucurie în viața altuia.

Așadar, ce au în comun tatăl și cu Hristos? Bunătatea. Și atunci, de ce stai tu în fața altarului? Pentru că ești fiu. Pentru că Hristos te iubește cu o iubire nebună, amețitoare, învăpăiată. Pentru că ești al Lui. Doar al Lui.