Poruncile și desăvârșirea

Puncte de vedere

Poruncile și desăvârșirea

    • Poruncile și desăvârșirea
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Veșnicia nu e rodul eforturilor noastre, ci darul Divinului pentru noi. E important însă, să ne pregătim pentru a o primi. Să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu. Căci acesta e criteriul Mântuirii. Iar pentru a face aceasta, trebuie să începem de jos în sus. Să reușim să descoperim chipul Său în creație. În aproapele.

Introducere

Pilda vameșului și fariseului și frumoasa remarcă privitoare la curăția inimii pruncilor sunt urmate de un dialog al Învățătorului cu un dregător bogat. Subiectul ales nu este, cel puțin în aparență, legat de afaceri, ori de alte chestiuni materiale. În aparență!

Dregătoriile și veșnicia

Ajuns în fața lui Iisus, dregătorul întreabă: „ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci”? Înainte de acest lucru, folosește însă, după cum era obiceiul în epocă, o formulă de politețe. I se adresează cu „Învățătorule bune”. Domnului nu-i prea plac formulările pompoase. El nu are nevoie nici de introduceri stufoase, nici de adresări ce maschează adesea intenții ascunse. Nu e preacucernic, preacuvios, preasfințit ori altfel. E Domnul și atât. Sfințenia întruchipată și superlativul dragostei. Și n-are nevoie ca cineva să vină să îi mărturisească asta spre a fi astfel. Nu pretinde să I se sărute mâna, ori să fie băgat în seamă în adunări și chiar îi critică pe cei care au astfel de pretenții, indiferent de statutul și prestigiul lor social. Ca atare, ține din start să arate că nu încurajează comportamente cu caracter lingușitor: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu”.

Poruncile

Dialogul alunecă apoi ex-abrupto înspre răspuns. Căci Hristos nu e omul care să lase pe cineva să aștepte. Îi aduce în atenție chintesența Legii Vechi. Poruncile. Omul e cu temele făcute: „pe toate acestea le-am păzit din tinereţile mele”, vine el să  arate. Apreciabil. Domnul ia act cu bucurie de strădaniile lui. Văzând că parcă totuși și-ar dori a-și depăși condiția, ține să-I arate calea: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie”.

Neagra pâclă a întristării vine atunci să se pogoare peste sufletul lui. Bogăția reprezintă un atuu al propriei sale biografii. E rodul unei strădanii susținute, ce vine probabil să întregească munca mai multor generații. Îi vine greu să dea cu piciorul la toate, așa din senin. Și doar pentru a urma unui Învățător care nu-i promite nimic concret. Pleacă supărat.

Nu e singurul în al cărui suflet durerea vine să-și facă loc. În cel al lui Dumnezeu, tot mereu străbat licăriri ale grijii. Pentru fiecare dintre noi. Și pentru el, Stăpânul are un astfel de gând. Va ajunge să exclame, îndurerat: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu”.

În loc de concluzii: cine poate să se mântuiască?

Constatarea vine să aducă cu sine întrebări din public. Apostolii înșiși îl interpelează pe Hristos. Lăsaseră totul pentru Dânsul și totuși concluzia zilei îi sperie. Să fie mântuirea un fapt atât de greu de obținut? E Domnul atât de egoist și de zgârcit încât își ține Împărăția doar pentru El? Învățătorul ține să liniștească spiritele: „cele cu neputină la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”, arată Dânsul. Cu alte cuvinte, veșnicia nu e rodul eforturilor noastre, ci darul Divinului pentru noi. E important însă, să ne pregătim pentru a o primi. Să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu. Căci acesta e criteriul Mântuirii. Iar pentru a face aceasta, trebuie să începem de jos în sus. Să reușim să descoperim chipul Său în creație. În aproapele. Și să-i oferim dragostea și confortul sufletesc pe care Domnul însuși i l-ar oferi. Să dăm din ceea ce noi n-avem adesea, conștienți că El sădește în noi. Din bucurie, din pace, din liniștea sufletească și mângâierea tihnită a ascutării empatice. Îndrăzniți!