Nu interdicţia este importantă, ci explicaţia în legătură cu aceasta. Iată un exemplu de educaţie practică:

Părinţii au lăsat-o pe fiica lor de 15 ani să meargă la discotecă cu un cunoscut (dintr-o familie cumsecade), primind din partea băiatului încredinţarea că legătura lui cu fiica lor va fi plină de atenţie şi de grijă. Slavă lui Dumnezeu, totul s-a petrecut cu bine! Însă principalul este că fiica s-a încredinţat din proprie experiență de cuvintele drepte ale părinţilor ei, care nu au vrut să o lase. „Mamă, acolo e atât de urât, de înăbuşitor, chipuri crispate şi miros de transpiraţie…”, a povestit fata.

Cred că experimentul a fost folositor.

Acest exemplu este tot atât de pilduitor pentru fiică. Părinţii, în orice chip, caută să o convingă pe fetiţă să nu se ducă la discotecă, însă în cele din urmă „se predau” cu condiţia ca aceasta să meargă cu cei doi fraţi mai mari. Desigur, să se şi întoarcă cu ei. Din nou, părinţii nu-l lasă pe copil „fără strajă”, adică fără rugăciune. Slavă lui Dumnezeu, fata de 15 ani abia peste trei ani se va mai întoarce către această problemă – doar spre 18 ani.

În acest chip, Domnul, la rugăciunile părinţilor, poate să o înţelepţească, să o păzească şi să o povăţuiască. Nu arareori, fetele (însă şi băieţii) vor să vadă doar ceea ce este mai minunat în jurul lor, în viaţa de zi cu zi. În multe rânduri, ei nu sunt capabili ca în cele mici să vadă pe cele mari. De ce se întâmplă astfel? Poate că totul e legat de faptul că dispoziţia romantică a adolescenţilor şi absenţa experienţei de viaţă conduc la idealizarea lumii înconjurătoare, viaţa prozaică surpând receptarea poetică a fenomenelor şi făcând inima tânără aspră şi nesimţitoare.

(Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă – Sfaturi pentru părinţi, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, p. 33-34)