Părintele Iosif iubea până la jertfă pe Dumnezeu şi pe oameni, biserica şi săracii. Iar dintre faptele bune, cel mai mult iubea rugăciunea şi milostenia. 

Pentru acest cuvios părinte, Biserica era Însuşi Dumnezeu. De aceea, ziua şi noaptea zăbovea în biserică şi săvârşea cele sfinte, cu bucurie şi cu lacrimi. Uneori îl întrebau fiii săi duhovniceşti: 

– Unde mergi, părinte Iosif?

– Tată, mă duc la Dumnezeu! răspundea bătrânul plin de bunătate. Apoi intra în biserică. 

Îndată ce auzea toaca sau clopotul, părintele Iosif zicea către ucenica sa: 

– Achilino, mamă, hai la Dumnezeu! Ne cheamă clopotul. Aceasta este calea mântuirii. Aceasta este calea către Împărăţia Cerurilor. Eu aş vrea să fie biserica cât mai departe, ca să mă ostenesc mai mult, că îngerii lui Dumnezeu ne numără paşii spre biserică. 

Acest minunat duhovnic punea toată nădejdea mântuirii călugărului în ascultare şi participare permanentă la slujbele bisericii. De aceea mereu sfătuia pe fiii săi duhovniceşti: 

– Veniţi, tată, cât mai mulţi la biserică. Şi cel bogat, şi cel sărac, şi cel flămând, şi cel sătul, cu toţii să vină la Dumnezeu! 

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 626-627)