„Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina" este începutul Doxologiei, un imn care în mod obişnuit se cântă la slujba Utreniei, atunci când răsare soarele.

Trăim într-o vreme a unui apus sufletesc, pe care îl regăsim în aproape fiecare om. Pentru unii oameni ceea ce poate oferi lumea contemporană – stabilitate a locului de muncă, vacanţe bine programate, o siguranţă aparentă –  această înălţare într-un turn Babel este încercarea de a-L zări pe Dumnezeu. Pentru alţii, coborârea înseamnă căutarea lui Dumnezeu – atunci când ajung în acel fund de sac din care s-au epuizat toate resursele, orice încurajare, orice prieten, poziţie socială – totul este o epuizare. Din punctele acestea începi să simţi că ceva lipseşte, ceva în sufletul tău strigă după Cineva, după o relaţie mai autentică, mai personală.

Astăzi, deşi nu era nici o slujbă, parcă ceva înlăutrul meu intuia o cântare în biserica schitului nostru; am păşit să văd ce este şi nu era nicio slujbă, ci doar un om care păşise în biserică dintr-o ploaie torenţială – un pelerin. Pelerinul acesta mi-a spus câteva cuvinte care m-au încurajat că mai există şi răsărituri. Am fost surprins să aflu din mărturisirea lui că şi-ar dori ca Dumnezeu să-şi facă o clipă pentru el. I-am spus că merită clipa aceea, pentru că este important şi este pregătită dintotdeauna pentru el – o clipă a veşniciei în care Dumnezeu îşi face timp pentru noi, atunci când şi inima noastră simte. Am trăit acesta căutare a acestui pelerin ca atunci când, în slujba Utreniei, noi rostim cu voce tare: „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina". Am păşit prin aceeaşi ploaie, în inima mea continuând cantarea Doxologiei...