Într-o lume marcată de spiritul de competiţie, în care emanciparea (firească şi aşteptată) a femeii se produce accelerat la tot mai multe niveluri, dorinţa de a deţine puterea sub orice formă este tot mai mult realizabilă şi, în acelaşi timp, tot mai tentantă; tentantă pentru sentimentul în sine de control şi de putere asupra unor realităţi înconjurătoare, dar şi pentru avantajele care decurg din ea. Aşa se face că unele femei care deţin această forţă mentală şi emoţională au astăzi prilejul şi cadrul să-şi evidenţieze calităţile. Este un lucru lăudabil şi bine-venit, căci această putere vine tot de la Bunul Dumnezeu. Esenţială rămâne însă dozarea ei şi felul în care femeia şi-o manifestă în societate: „Modul specific al femeii de a-şi manifesta puterea este tandreţea, ajutorul, slujirea semenilor. Totul este ca inima ei să fie conectată la Dumnezeu.” (maica Siluana Vlad)

Problema poate să apară tocmai atunci când puterea o scoate pe femeie din această stare specifică ei, când o defeminizează şi o dezumanizează chiar, când atingerea şi păstrarea puterii ajung scopuri în sine şi se realizează prin mijloace incorecte sau necolegiale. Cu alte cuvinte, deţinerea puterii de către femeie poate fi ceva rău atunci când puterea îi modelează atât de mult caracterul, încât la serviciu şi apoi acasă ea rămâne în aceeaşi poziţie autoritară şi ajunge din ce în ce mai inflexibilă, severă, critică, nemulţumită şi perfecţionistă. Nu tonul ridicat, nu cearta sau lovitul în masă o transformă pe femeie într-o fiinţă puternică, dimpotrivă, acest fel de comportament îndepărtează harul Duhului Sfânt şi aduce cu sine foarte multă suferinţă atât pentru ea, cât şi pentru cei din familie, pentru colegi sau prieteni.

Dorinţa femeii moderne să deţină mereu controlul o oboseşte, o defeminizează şi îi generează un stres permanent, o presiune interioară extraordinară. Or, dorinţa de a controla şi a domina realităţile înconjurătoare este în fond o formă de necredinţă, de mândrie şi de negare a valorii celorlalţi. E limpede că numai o femeie fără credinţă va dori să deţină controlul absolut asupra realităţilor din jurul ei, în vreme ce femeia credincioasă are convingerea că Dumnezeu este prezent tainic în toată existenţa ei şi a celor din jur, că le călăuzeşte fiecare pas şi că îi inspiră în tot ceea ce fac.

Pe lângă această formă de „ispită” (a puterii autoritare), ce o poate afecta în special pe femeia care are calităţile necesare pentru a deţine puterea şi chiar ajunge să o aibă, întâlnesc deseori şi opusul ei. E vorba de ceea ce experimentează femeile care nu sunt (încă) într-o poziţie de conducere, nu deţin puterea, dar şi-o doresc foarte mult şi îşi otrăvesc astfel existenţa cu această dorinţă neîmplinită care le parazitează şi paralizează gândurile, atitudinile şi acţiunile. Se întâmplă acest lucru fie pentru că nu au, poate, calităţile necesare, fie pentru că nu a venit încă momentul pentru aşa ceva.

Soluţia împotriva dorinţei exagerate şi obsesive de a deţine controlul este, desigur, smerenia. De această virtute – înţeleasă drept convingere sinceră că tot ceea ce eşti şi ai este rezultatul conlucrării tale cu Dumnezeu şi că totul în viaţa pământească este trecător şi schimbător – ai nevoie şi atunci când eşti sus, când conduci şi ai reuşite, dar şi când te afli la poalele piramidei, când reuşitele întârzie să apară, deşi te străduieşti mult. În acest sens, smerenia reprezintă acceptarea propriilor neputinţe şi punerea lor la picioarele lui Dumnezeu. De vei striga la Tatăl ceresc „Doamne, eu nu pot singură. Te rog, ajută-mă Tu!”, Duhul Sfânt ţi Se va pogorî în inimă şi va revărsa asupra ta liniştea, de care ai atâta nevoie. Nu uita, dragă femeie, că numai primindu-L pe Hristos Mirele în inima ta smerită vei deveni cu adevărat puternică! Oferă-I Lui neputinţa ta şi El va veni la tine şi-ţi va da putere din puterea dumnezeiască! 

(Părintele Vasile Ioana, Cartea familiei, Editura Bookzone, București, 2021, pp. 172-174)