Părintele Porfirie spunea că interesul tatălui bun faţă de copilul său nu trebuie să se micşoreze nici chiar când acesta creşte şi se înverşunează, se răzvrăteşte şi nu ascultă, ba chiar are atitudini de duşmănie. Aici se va vădi iscusinţa, dar şi dragostea tatălui cel bun, de vreme ce copiii, până ajung la vârsta adultă, mereu săvârşesc multe nesăbuinţe şi-şi provoacă părinţii, mai ales pe taţi.

Uneori, tatăl se înverşunează şi el şi, din nechibzuinţă, îşi uită rolul de tată bun şi se transformă în „poliţist” neînduplecat, astfel făcându-i copilului un rău ireparabil. Dacă tânărul imatur vede în tatăl său un tată cu adevărat bun şi simte concesiile pe care i le face acesta cu părintească răbdare, atunci până la moarte îl va cinsti şi va avea mereu în gură aceste cuvinte: „Tatăl meu a fost un sfânt. Aşa l-am cunoscut pe vremea nebuniilor tinereţilor mele”.

(Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 288)