Văd deseori în presă sau în diferite locuri pe internet un soi de punere față în față a atitudinii ortodocșilor și a celei pe care o au alte confesiuni. Într-una dintre ele se arată că „ortodocșii mizează pe credința care te salvează de virus”, în timp ce restul creștinilor „vorbesc despre un echilibru între rațiune și credință”. Că nu e așa în ceea ce-i privește pe ortodocși e ușor de constatat pentru orice jurnalist onest. Toate canalele oficiale ale Bisericii pledează pentru o îndoită acțiune: 1) Cea omenească – cu respectarea măsurilor luate de autorități, cu atenție la igienă, distanțare socială etc. La care se adaugă, desigur, o multitudine de activități filantropice, mai ales în sprijinul spitalelor sau al persoanelor afectate de această criză. 2) Acțiunea duhovnicească – aceasta înseamnă intensificarea pocăinței, a rugăciunii, a postului. Drept dovadă sunt cele mai recente îndrumări ale Patriarhiei Române privitoare la Săptămâna Mare și la Sfintele Paști.

Dar ce m-a surprins – ca să nu zic șocat – a fost „întrebarea retorică” a unui teolog catolic, în contextul discuției cu un jurnalist: „Isus ar fi trebuit să moară, dacă el credea? Sau nu? Şi el credea. Era Dumnezeu şi tot a murit” (am redat întocmai citatul). Cu alte cuvinte, dacă și Iisus a fost vulnerabil în fața morții, noi cine suntem să „credem” că putem fi feriți de o contaminare cu noul coronavirus și, eventual, de un deces?... Nu am văzut să fie retractată această declarație, deci o voi lua ca atare.

Mai întâi, precizez că eu însumi, în nenumărate situații, am atras atenția că a fi credincios nu înseamnă că ai fi și imun în fața bolilor. Într-adevăr, împărtășirea cu Sfintele Taine nu poate provoca îmbolnăviri. În rest, majoritatea credincioșilor suntem la fel de vulnerabili ca toți oamenii. Sunt și sfinți care au cunoscut boala, chiar și dintre cei considerați acum drept taumaturgi (vindecători). Mântuitorul a avut și are fire omenească – prin Întrupare – după cum are firea dumnezeiască cea „mai înainte de veci”. Ca Om, da, a cunoscut foamea, setea, oboseala, durerea, tulburarea, lacrima. Finalmente, a gustat și moartea. Dar nu pentru că nu a avut de ales, că nu ar fi avut încotro!

De multe ori au vrut să-L omoare pe Prorocul, pe Învățătorul, pe „Fiul Mariei”. Precum în Nazaret, la începutul propovăduirii (v. Luca 4, 16-30). Dar dacă El nu le-a îngăduit, ei nu L-au putut atinge cu nimic. Lui Petru, cel ce scosese sabia din teacă să-L apere în grădina Ghetsimani, în acea noapte în care „S-a dat pe Sine Însuși” în mâinile celor ce voiau să-L omoare, îi spune pe un ton ferm: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 52-53). Lui Pilat, care-și arogă dreptul de a elibera sau de a răstigni, Hristos îi spune: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” (Ioan 19, 11). Încât de bunăvoie El primește să pătimească - să fie pălmuit, scuipat, biciuit, batjocorit și, după toate acestea, să fie întins pe Cruce. Firea omenească a pătimit toate acestea doar pentru că Domnul a îngăduit, pentru că nu Și-a folosit dumnezeiasca putere ca să Se apere sau să „atenueze” ceva din durere.

Dar de ce nu și-a folosit puterea dumnezeiască pentru a opri toată nelegiuirea? Până la urmă, chiar și evreii așteptau un semn clar: „De este Fiul lui Dumnezeu, să se dea jos de pe cruce și vom crede în El” (cf. Matei 27, 42). Nu a făcut-o, tocmai pentru că Și-a asumat până la capăt neputința omului. Numai alegând de bunăvoie asumarea chinurilor, batjocurii și morții – Iar nu din necesitate! –, Iisus poate să și spună, după Învierea Sa: „Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!” (Marcu 6, 50). Hristos a putut, în desăvârșită libertate, demonstra că „dragostea este mai tare decât moartea”. Această netemere și această convingere s-au transmis din generație în generație în Biserică și se propovăduiesc și nouă, îndeosebi în aceste zile de mare încercare și tulburare.

Așadar, Mântuitorul „a murit atunci când a voit” (Cuviosul Eftimie Zigabenul) pentru că „era Domn peste moarte și pe toate le săvârșea potrivit puterii Sale” (Cuviosul Teofilact). Sfântul Ioan Damaschin ne atrage atenția asupra unui verset din Evanghelie: „Iar Iisus, scoţând un strigăt mare, Şi-a dat duhul” (Marcu 15, 37). Prin acest „strigăt mare” înțelegem că Mântuitorul a poruncit morții să se apropie, iar ea s-a supus și a venit „ca o roabă, cu frică și cu îngrozire”. Deci nu îndrăznea să se apropie de El moartea nici măcar când El era pe Cruce, când Trupul Îi era sleit de puteri, deshidratat, cu pierderi mari de sânge! Un alt argument patristic al faptului că Domnul a decis când să moară se regăsește în versetul: „Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul” (Ioan 19, 30). Când moare un om spânzurat pe cruce, capul se pleacă întotdeauna abia după ce-și dă duhul, când trupul rămâne neînsuflețit. Or, detaliul acesta – cum că mai întâi a plecat capul, abia apoi Și-a dat duhul – este consemnat de Evanghelist tocmai pentru a sublinia că Mântuitorul a ales când să se petreacă această desprindere a sufletului de trup. Sfinți precum Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa sau Grigorie Palama ne învață că trupul muritor al Domnului a fost ca o momeală din care au mușcat diavolul și moartea, iar Crucea este, astfel, ca o undiță.

De altfel, anticipând că unii vor răstălmăci Jertfa Sa, dorind să ne pregătească pentru acest moment și să ne întărească în credință, în dreapta înțelegere a acestei mântuitoare lucrări, în predica ținută în Ierusalim la „sărbătoarea înnoirii templului” (Ioan 10, 22), Domnul ne dezvăluie Taina Răstignirii: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18).

Așadar, Iisus nu a murit pe Cruce „în pofida faptului că El credea/ El era Dumnezeu” (?!!). A murit pentru că a ales să facă voia Tatălui, pentru că doar prin această moarte putea să mântuiască neamul omenesc de sub robia păcatului și a morții – adică de sub robia diavolului. A murit din dragoste pentru noi. A murit pe Cruce, nu de cruce! De aceea și spune imnul pascal: „cu moartea pe moarte călcând”. Nici măcar o pandemie precum cea pe care o trăim cu toții și nici o altă nenorocire nu pot schimba acest adevăr dogmatic! Să ne ferim de ispita de a-L coborî pe Hristos la măsura neputințelor noastre, de a înțelege Jertfa și Răstignirea Sa în chip anatomic sau exclusiv biologic. E destul că s-a dat startul la tot soiul de evaluări din punct de vedere epidemiologic ale Sfintelor Taine!...