Sufletul trebuie să ştie un singur lucru - că nu­mai în Dumnezeu îşi află pacea şi sfârşitul căutării. Pentru aceea el trebuie să ajungă la liberarea de­ săvârşită, nu numai de patimi, ci şi de propriile simţăminte, la eliberarea de tot ce este vremelnic, şi să intre în Dumnezeu. O astfel de libertate este pruncie pentru suflet, necunoştinţa răului. Într-o astfel de libertate sufletul este subiectul a tot ce e omenesc, dar nu e supus faţă de nimic. Iubeşte viaţa întregii lumi, nu dispreţuieşte nimic, nu înjo­seşte nimic, nu lasă nimic afară din întregul vieţii, ca şi cum ar fi rău, ca pe ceva negativ, dar el însuşi nu mai e legat în nici un fel, nu mai este în nici un fel închis; e ca şi cum ar fi murit faţă de propria viaţă. A ieşit la libertatea faţă de sine şi s-a închis în veşnicul Dumnezeu. Iar cel ce trăieşte în el şi pe care îl îmbrăţişează deplin, este Hristos, Care a de­venit plinătatea inimii sale, Călăuza minţii sale. O asemenea stare aduce eliberarea a tot ce e ome­nesc în el. (Schimonahia Ardaliona de la Mănăstirea Ust-Medvedski)

(Cerească Înțelepciune de la cei de Dumnezeu luminați Dascăli despre Cum să biruim deprimarea, ediția a 2-a, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2008, pp. 95-96)