Femeia, dacă nu pune în valoare în chip duhovnicesc problema nerodirii, se chinuieşte. Ce am tras odată cu o femeie care nu avea copii! Bărbatul ei avea o funcţie înaltă. Femeia aceasta avea mai multe case pe care le închiria, o casă mare în care locuiau şi avere multă. Dar îi venea greu să meargă la piaţă să cumpere, îi venea greu să facă mâncare, pe care, de fapt, nici nu ştia să o facă. Telefona şi îi aducea mâncare gata pregătită. Avea de toate şi totuşi se chinuia, pentru că nu o satisfăcea nimic. Toată ziua stătea în casă şi de aceea se plictisise de toate; nu o mai trăgea inima să facă nimic. Apoi o copleşeau gândurile, încât era nevoită să ia hapuri. Bărbatul ei îşi aducea de lucru acasă, iar ea îi stătea mereu pe cap, ca să-i treacă timpul. Sărmanul se plictisise de ea şi ar fl vrut să plece, însă trebuia să-şi termine lucrul său. Atunci când am întâlnit-o, i-am spus: „De ce stai toată ziua în casă şi mucezeşti? Du-te la vreun spital să cercetezi pe cei bolnavi”. „Unde să mă duc, Părinte? m-a întrebat aceea. La spital? Mi se pare tare greu”. „Atunci să faci următorul lucru: să citeşti Ceasul întâi la vremea lui, Ceasul al treilea la vremea lui etc. Și să faci şi câte o metanie”, „Nu pot” îmi spune. „Ei, atunci să citeşti Vieţile Sfinţilor”. I-am spus să citească vieţile tuturor femeilor care s-au sfinţit, cu gândul că astfel se va folosi. Mult m-am chinuit să o pun în rânduială, ca să nu ajungă la azilul de nebuni. Se netrebnicise cu desăvârşire. Motor rezistent, dar cu uleiurile îngheţate.

Prin toate acestea vreau să arăt că inima femeii se netrebniceşte, atunci când dragostea sădită în firea ei nu află ieşire. Şi uită-te la alta cu cinci-şase sau opt copii, pe deasupra şi foarte săracă, dar care se bucură. Are şi nobleţe şi bărbăţie. Dar de ce oare? Pentru că şi-a aflat menirea. Mi-a făcut o deosebită impresie cazul unui cunoscut de-al meu care avea două surori. Una s-a căsătorit de foarte tânără şi a dobândit şi mulţi copii. Se jertfea mereu. Mai cosea şi la maşină, iar din ceea ce câştiga, dădea milostenie la săraci. Cu câteva zile în urmă a venit aici şi mi-a spus: „Acum am şi nepoţeii", şi îi tresălta inima de bucurie. Cealaltă nu s-a căsătorit, nu şi-a pus în valoare în chip duhovnicesc nici lipsa de grijă pe care o avea şi a devenit... nu mă întreba! O făptură netrebnică. Se plictisise chiar şi de viată. Aştepta ca bătrâna ei mamă să o slujească şi tot nemulţumită era. Dar oare de ce s-au întâmplat toate acestea? Pentru că nu s-a produs schimbarea înlăuntrul ei, pentru că nu a devenit mamă şi nici nu a pus în valoare dragostea ce există în firea femeiască, ajutând pe cei care au nevoie.

De aceea spun că jertfirea de sine este absolut necesară pentru femeie. Bărbatul, chiar şi atunci când nu şi-ar cultiva dragostea, nu suferă mare pagubă. Femeia însă, cu dragostea pe care o are, dacă cumva nu o canalizează corect, este o maşină care funcţionează, dar nu are materia primă pe care să o prelucreze şi astfel merge în gol zguduindu-se pe sine şi zguduind şl pe alţii.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – Viața de familie, Editura Evanghelismos, București 2003, p. 85-87)