Mereu Hristos a avut parte de isteți la o „lungime” de întrebare. Au vrut să-i dovedească mereu câte unii câte ceva. Pe Cruce au căutat să-L lămurească pe El – Dumnezeul Cel viu – că nu este El Dumnezeu, nu este El Hristosul. Ce-i mâna pe ei în dialog cu Hristos îi mână și astăzi pe câte unii, disperați să fie mai deștepți decât Dumnezeu. Să se arate mai deștepți decât Cel care este Inteligența vie care ține lumea. Care dau mereu lecții lui Dumnezeu despre ce are de făcut. Un fel de postaci pe facebook-ul lui Hristos, anonimi și viperoși, impacientați când Domnul nu le răspunde. Așa și învățătorul de Lege care învață pe Dătătorul Legii care anume este cea mai mare poruncă. Domnul fixează ierarhia valorilor Împărăției. A-L iubi pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată inima și cu tot sufletul – e marea și cea dintâi poruncă. A doua – deși nu despre ea a fost întrebat – este să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Domnul Hristos leagă astfel pentru totdeauna iubirea de Dumnezeu cu iubirea de aproapele. Dovedindu-ne și că aproapele nu trebuie confundat niciodată cu Dumnezeu și că niciodată și în nicio situație nu se cuvine să anulăm persoana lui Dumnezeu și legea Sa de dragul aproapelui. Oricât am iubi pe aproapele, ne spune Hristos, nu-l putem iubi mai mult decât pe... noi.

Dar nu noi suntem măsura iubirii, ci Dumnezeu. Pare greu. Ba chiar imposibil. Dar El pentru aceasta a și venit să ne facă ușor de trăit lucrurile care par imposibile. Până la urmă se vădește că a doua poruncă ne privește direct. Că a iubi pe aproapele înseamnă a ne iubi pe noi. Dar nu fără împlinirea celei dintâi dintre porunci, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. A-L iubi pe Dumnezeu te scoate din iadul egoismului, al autoaprecierii până la deprecierea chipului Slavei lui Dumnezeu din noi. Poate de aceea mulți dintre dregătorii și învățații din Evanghelie – asemeni nouă, celor de azi – nelăsând loc împlinirii în Hristos a sufletului lor au intrat în fobia autodumnezeirii. Un soi de anxietate de sens. O depresie de valoare care-i târăște spre iadul însingurării. Și oricât de fericiți ar părea și la oricâtă fericire ne-ar chema, rămân monedă calpă a unui negoț lipsit cu totul de sens.

Asta spune Hristos. Că în miezul Legii e Dumnezeu, dar nu un Dumnezeu lipsit de oameni. Dintre care cel dintâi dintre oameni suntem fiecare dintre noi. Pe rând. Pe cât ne punem dinaintea Lui. De aceea îi și lămurește pe farisei – o făcuse și cu saducheii înainte, privind dilema învierii morților – al Cui Fiu este Hristos (Mesia). Arătând că întruparea Sa, trăirea Lui în mijlocul nostru este în fond o ieșire din „egoismul” în care-L arestaseră pe Dumnezeu Tatăl. Hristos spune de fapt că Dumnezeu-Tatăl nu este cum spuneți voi. Retras din lume. Neatent la cele ce se întâmplă. Încâlcit în prea multa legitate omenească prin care vă credeți ai Lui. Relația pe care o stabilește Domnul între Mesia și David dovedește, a câta oară, că-și cunoaște foarte atent auditoriul. Din David și pocăința lui trăseseră fariseii seva rezistenței lor legaliste. Acum El le spune că e mai viu decât simpla împlinire de Lege. El este Viața din Lege. Povestea Evangheliei acesteia ne comută în zilele noastre. Confuzia permanentă ce o facem între Dumnezeu și drepturile inventate de noi ne costă enorm. Nu. Lumea nu stă pe legile pe care le inventăm în speranța că ne dovedim frați buni aproapelui. Nu poți fi frate bun aceluia dacă ești rupt de iubirea lui Dumnezeu. Din această relație, cu Dumnezeu cel viu, se naște puterea de a-l iubi pe aproapele, uneori în ciuda răutății, aroganței și imposibilei sale superficialități. Nu vă dau nici un exemplu. Îl aveți zilnic în viețile voastre. Dinaintea noastră stau prea multe astfel de stigmate ale iubirii pentru a mai fi necesar să evidențiem cu exemple. Doar deschideți ochii și inimile. Sunt la îndemână.

Nu strică se ne aducem aminte că Matei, fostul vameș din Capernaum, strânge laolaltă în capitolul 22 al Evangheliei sale pe toți ispititorii de profesie. Oameni care nu întreabă pe Hristos ca să crească sau să-și desăvârșească iubirea. Ci ca să pară. Să apară ca unii care știu. Domnul e răbdător. Caută mereu să arate că nu se teme să fie Dumnezeu. Răspunde. Folosind ceea ce ei păreau că știu cel mai bine. Tocmai Cartea care cuprindea motivul nevoii de Întrupare a lui Hristos. El știa de ce venise. Că, deși omenirea epuizase prin eforturi proprii înțelegerea Legii, ea nu-i mai ajuta. Pentru că puseseră în miezul ei dorința de a Ști, nu de a-L Iubi pe Dumnezeu. Pentru că mare parte din ceea ce emiseseră ca fiind Lege privea omul trupesc, de aceea trecător. Hrană viermilor și cenușă. Ori El intră în mijlocul omenirii prin Casa Pâinii (Betleem) pentru a le aduce aminte că sunt nemuritori. Că a mânca din Trupul și Sângele Său înseamnă să te iubești pe tine, omule, asemeni modului în care Dumnezeu te iubește. Ne-egoist. Să te iubești cum Dumnezeu te iubește înseamnă, în fapt, să admiți că Hristos te-a făcut aproapele Lui pe care-L iubește cu prețul morții, și încă moarte pe Cruce. Suntem astfel așezați în miezul înțelegerii Vieții care Învie vieți. Cu magii, pe cale, Steaua luminează. Cu noi, pe cale, Evanghelia se face sens de lumină vieții veșnice.

La Zi Națională îngăduit să-mi fie un gând. Ne iubim Țara numai în măsura în care ne facem și ne menținem aproapele lui Dumnezeu. Iubindu-L nu doar pentru că ne iubește, ci și pentru că umple de veșnicie existențele noastre egoiste. Ieșiți din egoism. Fiți aproape celor care au nevoie de ajutor. Țineți aproape de Dumnezeu. Așa se face o Țară mare. Unindu-i pământul cu cerul.

Sursa: tribuna.ro