Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul:  Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţăveşnicăşi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; și I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţiişi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Ioan 5, 24-30

Dacă luni în săptămâna a doua după Sfintele Paști era rânduit a se citi la Sfânta Liturghie fragmentul din Evanghelie rânduit și la slujba nunții, joi se citește pericopa evanghelică de la slujba înmormântării. Dar acest text nu conține o veste macabră, ci dimpotrivă. Este un cuvânt plin de nădejde duhovnicească și de întărire a tuturor celor care se găsesc în fața acestei ultime realități a existenței pământești. Dacă din punct de vedere pământesc moartea este considerată un lucru de care să te ferești, dat fiind efectul ei, totuși din perspectiva unui creștin sănătos, ea nu este decât un moment al vieții. Desigur, de răscruce. Domnul Iisus afirmă în Evanghelie că moartea nu are cum să sperie pe cel ce ascultă cuvântul Lui. De fapt, este vorba despre cel care nu doar ascultă cuvântul dumnezeiesc, ci și crede în acest cuvânt și în Dumnezeu Care l-a dat. Un asemenea om are parte de viața veșnică. Așadar, moartea își pierde efectul ucigător în fața veșniciei vieții.

Mai mult decât câștigarea vieții veșnice, omul credincios nu vine la judecata dumnezeiască. Surprinzător, dreptul se mută „de la moarte la viață” și nu invers. Această expresie se traduce prin faptul că omul, părăsind lumea, de fapt părăsește pe cele muritoare, trecătoare, perisabile, temporale. El se mută de la aceste lucruri, care caracterizează pe majoritatea oamenilor. Dar se mută la cele nepieritoare, veșnice. Domnul întoarce aici perspectiva cu totul și ne amintește încă o dată că atunci când ne agățăm prea mult de lucrurile de aici, tocmai atunci suntem pe drumul greșit. Creștinul trăiește în lume ca și cum nu ar fi în lume, în orașe ca și cum ar fi în pustie, după legi, ca și cum ar fi liber de legi. Așa nota un autor creștin din primul secol, în misterioasa scrisoare către Diognet. Noi, creștinii, dacă ne-am urma într-adevăr credința, ne-am da seama că toate cele de aici, grijile, neliniștile, veștile de războaie, de crize, de invazii, de epidemii, câte și mai câte nenorociri, toate sunt lipsite de putere în fața vieții care vine de la Dumnezeu. Însă, de cele mai multe ori, ne lăsăm robiți de grijile pomenite aici și uităm că singura preocupare autentică a noastră este aceea de a trăi pentru a plăcea Domnului, care ne-a dat viață ca să ne iubim unii pe alții și să ne bucurăm unii de alții, nu să ne întristăm și să ne învrăjbim.

Domnul Iisus mai afirmă că acum deja ne aflăm în ceasul în care morții aud glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi, vor învia. De aici înțelegem că e posibil ca unii să nu audă glasul dumnezeiesc. Aceasta se întâmplă cu cei care nu și-au ascuțit simțirile în timpul vieții și nu s-au antrenat să audă vocea lui Hristos, nici în liniștea nopții și nici în zarva zilei. Iar vocea lui Hristos ne îndeamnă să ne pese de cel de lângă noi. Auzind această voce nu suntem morți, ci vii. Când trăim pentru alții, suntem vii. Când trăim pentru noi înșine, chiar dacă suntem biologic vii, de-adevăratelea suntem deja morți. 

Ca și în marțea și miercurea acestei săptămâni, Evanghelia de joi tematizează puterea de judecată a Domnului Hristos. Fiul Omului va judeca lumea cu puterea primită de la Dumnezeu Tatăl. La acea judecată înfricoșătoare toți vor învia din morminte. Însă, așa cum afirmă un pic mai devreme, cei care cred nu vor învia ca să fie judecați, ci vor învia spre viață, vor trece la viața adevărată care nu are sfârșit. Însă, cei nedrepți vor învia și ei spre o veșnicie, însă este vorba despre veșnicia osândei. Totuși, osânda nu e dată de Iisus Hristos pentru că El nu face de la Sine nimic, ci totul se desfășoară urmând dreptatea și voia lui Dumnezeu. Iar dacă voia lui Dumnezeu este, cum știm, iubirea, atunci cei care în viață nu au putut iubi sau nu au lucrat spre iubirea aproapelui, vor fi judecați tocmai de egoismul și răutatea lor. Pedeapsa lui Dumnezeu, chinul etern, nu vine dintr-o atitudine răuvoitoare a lui Dumnezeu față de cei care n-au îndeplinit o poruncă. Pedeapsa este însăși neputința de a iubi, când înainte ne stă veșnicia. Iar mai mare foc, mai aprigă ardere nu există, decât neiubirea. Ea este una și aceea cu simțul lipsei lui Dumnezeu, însă fără El orice creație se sufocă. De aceea, cel ce ascultă cuvântul dumnezeiesc trăiește cu adevărat. Fiindcă viața înseamnă să iubești și să uiți toată răutatea.