La sosirea lui Platon, acest spaţiu sacru era deja purtător a patru veacuri de tradiţie isihastă. Sub puternica înrâurire a centrelor isihaste din Muntele Athos şi din Bulgaria, viaţa monahilor de aici se coagulase în jurul câtorva schituri, organizate după rânduiala athonită şi răspândite pe un spaţiu restrâns. Sosirea aici a unui alt ucrainean rămas celebru în Istoria Bisericii, stareţul Vasilie schimonahul, transformă cele patru veacuri de tradiţie într-un nume aproape sinonim cu termenul de „isihasm“: POIANA MĂRULUI. În 1733, stareţul de origine ucraineană Vasile întemeiază Schitul Poiana Mărului, unde va rămâne până la moarte. El va fi practic nu numai stareţul acestui schit, ci şi conducătorul spiritual al unei comunităţi de douăsprezece schituri din zona Vrancei, care, sub păstorirea sa, formează un veritabil centru isihast de rânduială athonită.

În trei dintre aceste schituri avea să poposească şi Petru/ Platon. Mai întâi la DĂLHĂUŢI (judeţul Vrancea), şi apoi la TRĂISTENI şi CÂRNU (judeţul Buzău), cel din urmă schit ctitorit de Mircea Ciobanul şi refăcut de Matei Basarab. Aici, noul venit întâlneşte oameni care se apropie foarte mult de modelul uman de desăvârşire imaginat de el din copilărie: oameni care, în tăcere, într-o rânduială desăvârşită şi o bună cuviinţă fără cusur, duc la bun sfârşit pravila în biserică, pregătitul mâncării în bucătărie, copierea cărţilor în chilie. Oameni care se întreţin din lucrul propriilor mâini şi care vieţuiesc într-o comuniune desăvârşită cu natura, cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu cei din jur. De la ei învaţă tânărul Platon, între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, tot ce trebuie să ştie un monah desăvârşit: de la coptul pâinii şi culegerea viei până la tipicul pravilei din biserică şi al pravilei de chilie. De la ei află despre practicarea Rugăciunii lui Iisus, despre coborârea minţii în inimă, despre părinţii isihasmului şi scrierile lor. Aici se aşază în sufletul său sămânţa tuturor marilor idei pe care mai târziu le va pune în practică, în chip de întâi-stătător al unor obşti monahale uriaşe. Şi tot aici cunoaşte pentru prima oară dulceaţa traiului într-o obşte bilingvă.

Modele de monahi din viaţa Sfântului Paisie

Formată în egală măsură din călugări de origine slavă (maloruşi şi velicoruşi), dar şi români (munteni şi moldoveni), obştea de la Poiana Mărului era practic bilingvă, limbile slavonă şi română fiind folosite simultan atât pentru comunicare între monahi, cât şi în cuvintele de învăţătură. Este şi motivul pentru care Petru/Platon învaţă foarte bine limba română în cei patru ani de şedere aici, iar acest bilingvism slavono-român va fi amprenta sa lingvistică pe care o va pune pe toate obştile pe care le va păstori mai târziu.

Dorul de a-şi găsi un părinte duhovnicesc şi de a intra în ascultare îl face pe Platon să se apropie şi aici de oameni profund înduhovniciţi, a căror amintire o va purta peste ani. Astfel, îl cunoaşte pe DOROTEI, egumenul schitului Dălhăuţi, pe eremitul RAFAIL, care îşi asigura traiul din copierea cărţilor Sfinţilor Părinţi, pe DOMETIE, egumenul schitului Trăisteni. Îl cunoaşte aici şi pe schimonahul PROTERIE, ucrainean din Poltava, care, în fiecare zi la prânz, hrănea din belşug păsările cerului care i se aşezau pe umeri şi pe cap, însoţindu-l la biserică pentru fiecare Liturghie. În timpul slujbei aşteptau pe acoperiş, iar apoi îl însoţeau la fel, pe drumul de întoarcere, de la biserică până la chilie. Un alt monah care se înscrie în biografia lui Petru este schimonahul IOAN din Rusia Mare. Acesta pregătea singur masa pentru toţi fraţii, iar la sosirea acestora în trapeză le spăla picioarele într-un vas anume pregătit şi le săruta apoi cu dragoste. La Cârnu îl cunoaşte pe părintele ONUFRIE pustnicul, dar mai cu seamă se apropie de stareţii MIHAIL de la Trăisteni şi VASILE de la Poiana Mărului.

Acesta din urmă avusese un ucenic pe nume PAISIE pe care îl văzuse părăsind această lume de foarte tânăr, cu puţin timp înainte de sosirea lui Platon în Muntenia. Fie din nevoia de a-şi atenua durerea pierderii lui Paisie, fie din admiraţie pentru râvna nou-venitului spre îndumnezeire, stareţul VASILE îl ia pe Platon ucenic, dorind totodată să îl vadă cât mai curând hirotonit preot. Îngrozit de răspunderea pe care o presupunea această postură, Platon refuză şi hotărăşte să nu accepte preoţia nicicând în viaţă. Ştia însă că stareţul Vasile va insista şi că monahismul în neascultare nu poate exista. Poate şi din această pricină, sau mai cu seamă din dorinţa de a ajunge la Sfântul Munte, despre care auzise atâtea în aceşti patru ani, îşi ia încă o dată toiagul de pelerin şi, în 1746, părăseşte Muntenia