Aşa îşi începea Isaac Dascălul cuvântul de îngropare, într-o zi de sâmbătă, 15 noiembrie 1794, zi în care ucenicii călugări, mirenii şi întreaga lume ortodoxă se despărţeau de stareţul Paisie de la Neamţ. La peste două veacuri de la această scenă, stareţul Paisie reprezintă încă un reper în Ortodoxie, un model al desăvârşirii umane şi un paradox pentru cărturari. Moştenirea transmisă ucenicilor săi şi lumii întregi îmbrăţişează deopotrivă „toate lucrurile acestea din lumea aceasta“, căci ea se adresează inimii, prin practica de rugăciune isihastă, minţii prin numeroasele manuscrise, precum şi întregii firi omeneşti prin bucuria de viaţă cuprinsă în învăţătura sa.

Poltava. Început de drum

Pelerinajul pământesc al stareţului Paisie a început în 21 decembrie 1722, la Poltava, în Ucraina. Punct al rivalităţii politice dintre Rusia şi Polonia, Ucraina îşi hrănea de veacuri cu sânge visul de existenţă suverană. Strivită însă între două lumi gigantice, ORTODOXIA ŢARISTĂ şi CATOLICISMUL POLON, ea avea să devină parte când a Uniunii Polono-Lituaniene, când a Imperiului Rus, mult timp fără putinţa de a-şi găsi un drum propriu.

Visul de libertate a născut eroi care s-au distins în lupta fie împotriva Poloniei, fie a Rusiei. Asfel, în 1648, hatmanul BOGDAN HMELNIŢKI conducea cea mai mare răscoală căzăcească împotriva regelui polon IOAN al II-lea CAZIMIR.

În timpul marelui Război Nordic (1700-1721), dus de Rusia împotriva suedezilor pentru deschiderea la Marea Baltică, hatmanul IVAN MAZEPA trecea de partea suedezilor, sperând ca victoria acestora asupra ruşilor să însemne pentru ucraineni libertatea. PETRU CEL MARE obţine însă o răsunătoare victorie asupra regelui suedez CAROL AL XII-LEA (27 iunie 1709), chiar la Poltava, iar Ucraina, întocmai ca un nod gordian, sfârşeşte prin a fi tăiată de sabia tratatelor politice. Veacul al XVIII-lea o înscrie astfel pe hartă ca teritoriu al Rusiei, incluzând partea de pe malul stâng al Niprului - HATMANATUL CAZAC, dar şi al Poloniei, care îşi păstra partea apuseană, Galiţia. Cu o astfel de soartă, Ucraina părea destinată să nască generaţii întregi de pribegi. Ei vor fugi necontenit din calea pretenţiilor teritoriale ţariste, dar mai cu seamă de focul catolicizării cu de-a sila, impusă de polonezi prin tăişul săbiei.

Printre aceşti pribegi avea să se numere puţin mai târziu şi cel care la sfârşitul Marelui Război Nordic, în 1722, vedea lumina zilei, în preajmă de Crăciun, la POLTAVA.

Al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai familiei, PETRU VELICIKOVSKI, s-a născut din părinţi cu o profundă aplecare spre viaţa religioasă. Tatăl său, IOAN VELICIKOVSKI, protopop al Poltavei, era deja a treia generaţie de preoţi în familie (după SIMEON şi LUCA VELICIKOVSKI, străbunicul şi bunicul după tată ai lui PETRU), în timp ce mama sa, IRINA, coborâtoare din familia de evrei botezaţi MANDENKO, se călugăreşte spre apusul vieţii, devenind monahia IULIANA. La vârsta de doar patru ani, PETRU îşi pierde tatăl, rămânând, împreună cu fraţii săi, în grija mamei şi a fratelui mai mare, IOAN VELICIKOVSKI, el însuşi preot în aceeaşi catedrală a Adormirii Maicii Domnului din Poltava, unde slujiseră înainte tatăl, bunicul şi străbunicul său. După doar câţiva ani, IOAN va dispărea însă şi el din viaţa lui PETRU, răpit de o moarte prematură. De altfel, aceasta este o durere pe care PETRU VELICIKOVSKI avea să o trăiască în legătură cu toţi fraţii săi, pe care îi va vedea unul câte unul părăsind lumea, înainte ca el să împlinească douăzeci de ani. În 1735, însă, la vârsta de doisprezece ani, complet lipsit de ocrotitor şi având drept unic reper cei câţiva ani de şcoală elementară din Poltava, PETRU VELICIKOVSKI se află în situaţia de a fi desemnat moştenitor legiuit al postului de protopop din Poltava. Drumul spre altarul catedralei nu putea însă trece decât prin şcoală. Şi astfel, la dorinţa arzătoare a mamei sale, prin cererea scrisă a polcovnicului Poltavei, VASILI VASILIEVICI KOCIUBEI (naşul lui PETRU), şi cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului RAFAIL ZABOROVSKI, mitropolitul de atunci al Kievului, Petru ajunge în toamna lui 1735 elev la celebra Academie de Teologie din Kiev. În răsăritul Europei tocmai se declanşa războiul ruso-austro-turc (1735-1739).

Kiev. Şcoala unui român

Academia de Teologie din Kiev împlinise deja o sută de ani de existenţă, în 1735, când Petru devine elev al ei. Fusese înfiinţată de PETRU MOVILĂ în 1631 şi funcţionase iniţial ca un colegiu de teologie în cadrul aşezământului de la PECERSKAIA LAVRA şi mai apoi de la mănăstirea kieveană BRATSKA.

PETRU MOVILĂ, moldovean de origine, descendent al familiei Movileştilor, fusese fiul marelui pârcălab SIMEON MOVILĂ şi nepotul domnitorului IEREMIA MOVILĂ şi al mitropolitului Moldovei, GHEORGHE MOVILĂ. Tocmai această descendenţă aleasă, însă, i-a pus copilăria şi tinereţea sub semnul pribegiei. Desele schimbări de domni