În timpul studiilor la Academia Teologică din Kiev - şcoală înfiinţată de Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului (†1646) - Petru Velicikovski are revelaţia faptului că toată învăţătura creştină este rezumată în porunca iubirii şi, de aceea, în vremea când era elev, face jurământul teribil în biserică de A NU JUDECA NICICÂND PE NIMENI. Hotărăşte apoi să urmeze o vieţuire creştină autentică, intensă. Astfel, începe căutarea unui îndrumător, a unui părinte duhovnicesc îmbunătăţit. Drumurile l-au purtat până la mănăstirile din Muntenia, unde a cunoscut chipuri de monahi cu viaţă sfântă, iar mai apoi la Muntele Athos, unde începe o intensă activitate de traducere a operelor Sfinţilor Părinţi şi unde este descoperit ca un mare părinte duhovnicesc, devenind o atracţie pentru numeroşi ucenici. La Muntele Athos, Sfântul Paisie a stat până în anul 1763, când, la vârsta de patruzeci şi unu de ani şi după şaptesprezece ani de şedere neîntreruptă în Sfântul Munte, o porneşte, împreună cu întreaga obşte de ucenici şi cu toate cărţile adunate, spre Ţările Române.

Limanul dorit. Moldova

După o încercare nereuşită de a se stabili la Schitul VĂRZĂREŞTI  din Muntenia, Paisie se instalează, împreună cu toată obştea sa, la Mănăstirea DRAGOMIRNA, în nordul Moldovei. Suntem în 1763. Din acest moment şi până la moarte, Paisie va fi stareţ de mănăstire, păstor de suflete şi cărturar neobosit.

În foarte scurt timp, organizează la Dragomirna o obşte de tip athonit, având drept scop principal progresul monahilor pe calea înduhovnicirii, prin asceză, comuniune în Sfânta Liturghie şi, mai cu seamă, prin rostirea neîntreruptă a Rugăciunii lui Iisus. Aici, scrie Aşezământul de la Dragomirna în care, în optsprezece capitole cu tot atâtea puncte distincte, sunt limpede formulate toate obligaţiile călugărilor trăitori în mănăstire, precum şi regulile care să le facă posibilă convieţuirea în armonie. Într-un anume sens, în textul acestui Aşezământ reapare modelul paisian de desăvârşire, modelul de călugăr-om mort pentru lume şi reînviat pentru Dumnezeu. Un om transfigurat prin îndumnezeire, model pe care Paisie îl căutase toată tinereţea într-un învăţător şi pe care, fără a-l fi găsit, avea să-l întruchipeze el însuşi de acum încolo pentru ucenicii săi. Călugărul trăitor în obştea paisiană trebuia să accepte o sărăcie absolută, nefiind proprietar al nici unui lucru, nici imobil, nici animal, să petreacă în ascultare desăvârşită faţă de duhovnic şi de stareţ, să fie primul slujitor al celorlalţi şi ultimul în a-şi purta de grijă şi să caute necontenit întâlnirea cu Dumnezeu prin participarea continuă la pravila de biserică, la pravila de chilie şi prin citirea Sfintelor Scripturi.

Noutatea pe care o aduce Stareţul Paisie în tradiţia monahală este introducerea trăirii isihaste şi a practicii Rugăciunii lui Iisus în viaţa de obşte. Până la el, această rugăciune era considerată un mărgăritar aparţinând doar vieţii în pustnicie, iar coborârea minţii în inimă, o practică imposibil de deprins fără o călăuză extrem de experimentată. Paisie invită pe toată lumea, monahi sau mireni, indiferent de existenţa unui ghid sau nu, să se apropie de această rugăciune şi să o rostească neîncetat. Mai mult, el consideră educaţia metodică drept o condiţie a elevării spiritului. Din poziţia sa de stareţ-păstor se ocupă de instruirea monahilor, instaurând o tradiţie a predicilor de seară. De la începutul postului Crăciunului (15 noiembrie) şi până în sâmbăta lui Lazăr (adică, până la intrarea în Săptămâna Patimilor), Paisie îi cheamă pe călugări în trapeză şi, seară de seară, le citeşte fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi, scrise de obicei în greacă, pe care apoi le tălmăceşte pe loc, le explică, le exemplifică, le găseşte un rost în viaţa de zi cu zi a mănăstirii. Ucenicii ascultă, întreabă, primesc răspunsuri şi, mai ales, ţin minte. O seară discuţiile au loc în slavonă, altă seară au loc în română. Cei care cunosc bine ambele limbi sunt bineveniţi în toate serile. Prin discuţii, monahii se apropie mai mult de adevăr. O veritabilă grădină a lui AKADEMOS, slavono-română, hrănindu-se din texte greceşti, în nordul Moldovei!

Este momentul în care Paisie hotărăşte să renunţe la corectarea textelor slavone după versiuni mai vechi tot slavone, şi stabileşte confruntarea lor direct cu originalele greceşti. Nemulţumit şi de aceasta, stareţul începe să-şi pună problema, dacă nu cumva soluţia de limpezire a sensurilor din aceste texte ar fi o traducere cu totul nouă. În jurul lui se strâng călugări cultivaţi, copişti, elinişti, slavonişti de elită, o adevărată echipă de lingvişti care avea să constituie nucleul Şcolii de Traducători de mai târziu de la Neamţ.

Sfântul Paisie se mută, cu cei 200 de ucenici, la Mănăstirea Secu

Paisie însuşi munceşte enorm. Ziua şi-o dedică ucenicilor, noaptea cărţilor. Urmează acelaşi program de