Pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului

Documentar

Pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului

    • Pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului
      Pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului

      Pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului

    • Pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului
      Pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului

      Pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului

Cu siguranță, cei ce s-au mistuit cu dorul de Dumnezeu și dragostea de aproapele au aflat liniștea cerească în schimbul celor trecătoare. Spre această liniște suntem îndemnați și de pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului, de a cărui rugăciuni să avem cu toții parte.

O însemnare pe un manuscris miscelaneu din biblioteca Mănăstirii Neamț ne face cunoscut numele ieroschidiaconului Sofronie, pustnic care s-a nevoit în preajma Schitului Pocrov în secolul al XVIII-lea.

Tradiția Mănăstirii Neamț relatează faptul că, încă din secolul al XIV-lea, nenumărați sihaștri se nevoiau în rugăciune în jurul acestei vetre monahale. Pe de altă parte, nu de puține ori locurile retrase în care petreceau sihaștrii au fost și adăpost pentru părinții din marea lavră, atunci când vitregiile i-au silit să fugă prin păduri cu tot ce aveau mai sfânt: odoare, icoane, cărți. A fost rânduiala lui Dumnezeu ca Neamțul să ocrotească micile locașuri de rugăciune cu dragoste de mamă, iar în timp de primejdie sihaștrii să sprijine mănăstirea atât cu rugăciunea, cât și cu ospitalitatea pădurii.

Astfel Schitul Pocrov, aflat în vecinătatea Mănăstirii Neamț, este un loc care, înainte dar și după întemeiere, era preferat de cei retrași în liniștea codrilor.

Acest lucru îl mărturisește existența unei comunități monahale începând din secolul al XVI-lea numită „Sihăstria lui Chiriac”[1], iar mai apoi „Sihăstria Pocrovului”[2], întemeiată de Sfântul Pahomie în anul 1706, sihăstrie devenită schit odată cu retragerea din episcopatul de la Roman. Chiar dacă numele și anii celor mai mulți nevoitori au fost șterse de timp, uneori câte o însemnare mai scoate la iveală trecerea lor pe acest pământ. Călătoria le-a fost spre cele de sus și poate, de aceea, mai rar au fost reținuți în vreo pagină de istorie.

În coliba sa din munte, nu departe de vârful Pocrovului, într-o noapte de iarnă, un pustnic neauzit și nevăzut de lume își părăsește cortul acesta. Ucenicul care l-a vegheat a scris pe marginea unei cărți:  „Să se știe când a răposat Sofronie ieroschidiacon, pustnicul, și l-au îngropat la Schitul Pocrov, la anii de la Hristos 1809, ianuarie 9, 2 ceasuri de noapte pol[3].

Privind la timpul când s-a săvârșit, pentru că nu știm mai mult, putem spune că părintele Sofronie ar fi unul din ucenicii starețului Paisie pe care i-a binecuvântat pentru isihie la Pocrov, ori unul dintre urmașii episcopului Pahomie. Cu siguranță, cei ce s-au mistuit cu dorul de Dumnezeu și dragostea de aproapele au aflat liniștea cerească în schimbul celor trecătoare. Spre această liniște suntem îndemnați și de pustnicul Sofronie din vârful Pocrovului, de a cărui rugăciuni să avem cu toții parte.

[1] Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihastrie românească,E.I.B.M.O, 1982, pg. 88

[2] Idem. pg. 90

[3] Pe un Miscelaneu, ms, începutul  sec. al XIX-lea B.M.N., nr inv. 117

Citește despre: