E aşezată sub un dâmb de pământ, ferită de ochii lumii, de frunzişul des al pâlcurilor de copaci ce-au mai rămas azi, din codrii de altădată, de pe malul stâng al Bistriţei. Legenda spune că a servit vreme îndelungată satului de străjeri ce păzeau intrarea în târgul Pietrei lui Crăciun - oraşul Piatra Neamţ de astăzi. Înveşmântată în scândură, care să-i protejeze bârnele dintru început, biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ rămâne o mărturie importantă a sfârşitului de veac XVIII din această zonă.

Locul ales pentru ridicarea lăcaşului de lemn sporeşte şi mai mult frumuseţea, dar şi misterele sale. Construită la loc ferit, aşa cum de altfel era întreg satul Vânători, ai cărui locuitori făceau de strajă la porţile târgului Piatra Neamţ, bisericuţa a fost ocrotită de ochii răufăcătorilor. Nu e de mirare că aici s-a păstrat catapeteasma iniţială, de o mare valoare artistică şi picturală, aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Mănăstirii Văratic.

Traseul până la bisericuţă e încântător. Din şoseaua ce pleacă din Piatra Neamţ spre Bacău, cotim dreapta. La capătul unui drum pietruit, ce şerpuieşte din scurt pe sub pântecele dealului se zăreşte cimitirul vechi al satului. O cruce răsare timid dintre vârfurile pomilor, semn că acolo e turla bisericii.

Deşi la numai o aruncătură de băţ se întinde oraşul, cu zgomotul său obişnuit, aici e-o linişte desăvârşită. Un loc pe cât de frumos, pe atât de potrivit să adăpostească o astfel de ctitorie.

Stilul arhitectural

Din punct de vedere arhitectural, biserica păstrează linia lăcaşurilor de lemn moldoveneşti, dar mai cu seamă a celor întâlnite în zona Neamţului. E construită în formă de cruce, cu o turlă rotundă, din lemn şi acoperită cu draniţă. Lăcaşul este alcătuit din bârne de brad, aşezate pe temelie de piatră. Pridvorul şi pronaosul au fost adăugate ulterior, la fel ca şi turla cu acoperişul de forma unui bulb de ceapă.

Aşa cum se practica în Moldova, pereţii bisericii au fost blăniţi atât la exterior, cât şi în interior cu scândură, pentru a-i proteja. Din păcate, aceste scânduri ascund, la exterior, frumuseţea decorului de care lăcaşul s-a bucurat încă de la început. Consolele pe care se sprijină acoperişul, precum şi ancadramentul vechii uşi de intrare sunt singurele mărturii ale frumuseţii decorului exterior ce se pot admira, căci numai acestea au rămas necăptuşite cu scândură. „Uşa de intrare nu a fost acoperită cu scândură, ca mărturie a vechimii bisericii. Aici se găseşte pisania“, explică părintele Ştefan Diacu, parohul de la Vânători.

Măiestrit lucrate, consolele prezintă rozete incizate, iar ancadramentul uşii de intrare conţine un ansamblu de morişti, rozete, precum şi motivul şnurului împletit. De asemenea, tot pe ancadramentul uşii de intrare se păstrează şi inscripţia care atestă vechimea monumentului: „Această Sfântă Biserică a fost făcută prin silinţa şi prin cheltuiala lui Ioil, egumen de Bisericani - 1776. IS.HR.NI.KA.“.

În anul 2006, parohia de la Vânători a sărbătorit 230 de ani de la ctitorirea bisericii de lemn, prilej cu care, prin grija preotului paroh a fost editat un pliant care să pună în valoare vechimea şi frumuseţea monumentului.

Icoane de sfârşit de secol XVIII

Cele mai vechi icoane păstrate în biserică sunt icoanele împărăteşti, a Mântuitorului şi a Maicii Domnului, cu o pictură extrem de valoroasă. Se spune că aceste icoane ar fi fost pictate tot la sfârşit de secol XVIII, fiind, deci, la fel de vechi ca şi biserica. Cele două icoane se păstrează într-o stare impecabilă, deşi niciodată n-au fost restaurate.

Din păcate, bisericuţa de la Vânători nu mai păstrează în inventar catapeteasma originală, măietrit lucrată, din lemne de tei şi de stejar, aflată astăzi în patrimoniul muzeului Mănăstirii Văratic.

La interior se mai remarcă bolta, semicilindrică, ale cărei elemente de compoziţie sunt, din păcate, obturate din cauza vopselei chimice aplicată pe lemn. De asemenea, în interior poate fi admirat şi cafasul, un element de construcţie rar întâlnit în bisericile de lemn.

O frumoasă legendă, neconfirmată însă de vreun document scris, spune că masa sfântului altar ar fi cioplită din trunchiul unui copac cu rădăcinile încă înfipte în pământ.

Actuala catapeteasmă este de dată mai recentă, fiind realizată în 1981. Catapeteasma originală, de o mare valoare artistică, este păstrată, aşa cum aminteam mai înainte, la Mănăstirea Văratic.

Un lăcaş bine conservat

Deşi se află pe lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ, biserica de lemn de la Vânători nu este semnalizată corespunzător, aşa că turiştii foarte rar se abat prin zonă.

De-a lungul existenţei sale, lăcaşul nu a fost niciodată restaurat integral. De altfel, până în anii 1927-1928 registrele parohiei nu consemnează nici un fel de intervenţie asupra bisericii. În 1928, însă, biserica de la Vânători a fost reparată, cu bani obţinuţi din dania credincioşilor. Apoi, în 1956, Regimentul Bacău a donat bani pentru schimbarea draniţei de pe acoperiş. O altă serie de lucrări au avut loc între anii 1961-1962, când Departamentul Cultelor de la acea vreme a făcut o donaţie pentru unele reparaţii la interior şi exterior.

Astăzi, starea de conservare a pereţilor de bârne este bună, iar biserica necesită intervenţii, mai ales în interior. Aici se impune îndepărtarea vopselei chimice de pe pereţi şi boltă. „Este biserică parohială şi, dacă nu s-ar fi intervenit, chiar şi aşa, s-ar fi degradat mai tare“, spune părintele Diacu.

Şi pe bună dreptate. Căci, în lipsa unor fonduri consistente alocate în vederea restaurării corecte a acestor monumente, de către instituţiile în drept, comunităţile locale fac şi ele ce pot pentru a menţine în picioare aceste biserici. „Intenţionăm să intervenim la vară cu un ulei ars pe pereţii exteriori, pentru o mai bună conservare“, spune pr. Ştefan Diacu.

„E mică şi e plină biserica asta“

 „E mică şi e plină biserica asta. E caldă, e primitoare, e altfel decât biserica de zid. Mă bucur că slujesc aici“, spune părintele Ştefan Diacu, paroh la Vânătorii Pietrei din 2001.

Biserica de lemn, aşa cum se întâmplă mai peste tot, e, însă, pentru preot, şi o bucurie, dar şi o responsabilitate imensă. Iar cea mai mare spaimă e cea a focului. Acesteia i se adaugă şi celelalte temeri: că biserica se va degrada, dacă nu se va interveni, că banii nu sunt niciodată de ajuns pentru a urma toate rigorile legii monumentelor. Cu toate acestea, lăcaşul rezistă vremurilor şi intemperiilor ce-i lovesc veşmântul din lemn, slujind cu credinţă comunităţii ce a ridicat-o.