Crăciunul la o sută de ani

Reportaj

Crăciunul la o sută de ani

    • Crăciunul la o sută de ani
      Crăciunul la o sută de ani

      Crăciunul la o sută de ani

    • Crăciunul la o sută de ani
      Crăciunul la o sută de ani

      Crăciunul la o sută de ani

Cum aşteaptă moş Aurel Naşterea Domului în anul 2013? „Păi, la anii mei, mă interesează să merg, să pot să mănânc oleacă, să pot să merg la biserică, să mă închin. Am fost, m-am spovedit şi m-am împărtăşit. Acum aştept să vină părintele la mine, cu icoana. Acum un an m-a întrebat dacă ne mai vedem şi la anul, iar eu i-am spus: Nu numai la anul, ci şi peste doi ani vă aştept, părinte! Până acum, m-am ţinut de cuvânt, eu mai vreau să trăiesc, dar cum va vrea Dumnezeu”.

Naşterea Domnului este sărbătoarea tuturor. A celor mici, pentru că primesc daruri – expresie a bunătăţii nesfârşite a lui Dumnezeu, dar şi a celor mari – care se întorc, oarecum, la vremea copilăriei şi a simplităţii. Un fel de maşină a timpului devine această sărbătoare, un veşnic astăzi, pruncul dumnezeiesc născându-Se în sufletele fiecăruia.

Spaţiul liturgic, aşa cum arăta un teolog contemporan, este locul înveşnicirii tinereţii, acolo unde rămânem aceiaşi, copiii de pe uliţele satelor în care ne-am născut, indiferent cât de mari şi de sofisticaţi oameni am devenit.

De Naşterea Domnului, ne întoarcem acasă. Nu neapărat în mod fizic, ci în casa copilăriei sufletului nostru, acolo unde toate au miresmă de poveste, de mister şi de taină. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât această poveste devine mai plină de lumină.

Moş Aurel mai are aproximativ o lună şi împlineşte o sută de ani. O sută de ani şi 99 de sărbători ale Naşterii Domnului! Este nelipsit de la biserică, este senin, luminos şi are mintea limpede. Se bucură de darul lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă şi mulţumeşte pentru fiecare clipă.

Deşi pare incredibil, Aurelian Albert locuieşte în aceeaşi casă în care s-a născut. Pe Moara de Vânt, în apropierea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Poartă cu sine istoria oraşului nostru, o pagină vie de istorie, o mărturie a multor locuri, fapte, clădiri cărora astăzi li s-a pierdut urma.

Crăciunul pe Moara de Vânt

De toate îşi aminteşte şi le povesteşte cu lux de amănunte. De la cel de-al Doilea Război Mondial, la care a luat parte, la pogromul evreiesc de la Iaşi, de la bisericile care astăzi nu mai sunt, până la experienţa foametei şi a refugiului.

Cel mai frumos povesteşte, însă, despre sărbătorile de iarnă trăite pe colina Iaşului, lângă morile de vânt: „Aici m-am născut şi aici am crescut, în casa bunicilor şi a părinţilor mei. Nu prea erau case în zonă, ci doar vreo cinci, până la vale, la Sfântul Dumitru. Eram noi şi biserica, vecina mea dintotdeauna. Nu erau maşini, ca acum, drumul era totul al nostru şi al săniilor noastre. Ne puneam de sus, de la nisipărie şi nu ne opream până la Sfântul Dumitru. Era mai greu cu trasul săniilor înapoi, dar uitam când ajungeam în vârful dealului. Însă, nu eram de capul nostru. Mergeam cu săniuţa după ce terminam treaba acasă şi numai cu voia tatei. Odată, am plecat cu săniile până în centru, să vedem şi noi becurile electrice, căci la noi pe dealul Moara de Vânt, nu era electricitate. Doar pe Cuza Vodă erau lampioane cu becuri. Am crezut atunci că văd o minune, să lumineze aşa, fără gaz şi fără fum!”.

Sunt relatări ce nouă ne par a fi rupte din cărţile de poveşti. Copilăria i-a fost mereu sub semnul credinţei: „Ne lua pe toţi zece, ne alinia ca la război, curaţi, grijiţi, mergeam la împărtăşit, în prima zi de Crăciun, apoi mâncam ce ne dădea Dumnezeu. Nu ştiam noi de Moş Gerilă sau de Crăciun, atât ştiam – de Dumnezeu şi de tata. Seara de ajun mergeam la colind, mai întâi la părintele, apoi la vecini, mergeam şi la evrei şi ne primeau, nu ne alungau. Dacă toţi ne dădeau nuci şi mere, evreii erau singurii care ne dădeau bomboane şi zahăr. Tare mai erau bune!”.

Vreme de tristeţe şi vreme de bucurie

Moş Aurel a făcut de toate. A fost a fost cofetar, cizmar, sportiv, familist, militar. Înainte de război, a lucrat la o cofetărie elveţiană de pe Cuza Vodă. Acolo, printre dulciuri, şi-a cunoscut dulceaţa vieţii, îşi aminteşte, zâmbind. Şi dulci i-au fost, în ciuda greutăţilor, cei aproape 50 de ani de căsnicie. Se mândreşte că era meşter în bucătărie şi că, în vremurile mai liniştite, le făcea copiilor bunătăţi. Buşeuri, pateuri, prăjituri... „La mine era totdeauna sărbătoare în casă. Eram amândoi cofetari, aveam de toate, copiii nu au dus lipsă de nimic, dădeam şi la alţii. Asta era pentru mine frumuseţea sărbătorilor, să dau şi celorlalţi din multul sau din puţinul nostru. Dar a fost şi greu. Am fugit de foamete la Balş, în Banat. Am trăit un Crăciun acolo şi o primăvară. Aveam fata de câţiva ani. Munceam la un boier, pe mâncare şi atât dar, de multe ori, nici asta nu ajungea. Mai găseam câte oleacă de tărâţe şi făceam mămăliguţă. Şi, fata, când a văzut mămăliguţa, dădea cu degetul şi spunea: Tată, dar asta e mămăliguţă de ţărână! Era neagră... Dar, mulţumim lui Dumnezeu, ne-a fost din nou bine”.

99 de sărbători de Crăciun

Într-o societate în care speranţa de viaţă este de 69,8 ani, moşul Aurel a ajuns la aproape o sută. Ce l-a făcut să ajungă aici, care este reţeta? Credinţa, spune bătrânul: „Nimic nu poţi face fără Dumnezeu, nici să te duci până în grădină. Credinţă şi să fii corect. Aşa m-a ajutat Dumnezeu. Tot lucru să-l începi cu Doamne ajută şi să îl sfârşeşti cu Mulţumesc, Doamne! Iar candela să fie aprinsă mereu. Aşa m-au învăţat tata şi mama, aşa am spus tuturor”.

Cum aşteaptă moş Aurel Naşterea Domului în anul 2013? „Păi, la anii mei, mă interesează să merg, să pot să mănânc oleacă, să pot să merg la biserică, să mă închin. Am fost, m-am spovedit şi m-am împărtăşit. Acum aştept să vină părintele la mine, cu icoana. Acum un an m-a întrebat dacă ne mai vedem şi la anul, iar eu i-am spus: Nu numai la anul, ci şi peste doi ani vă aştept, părinte! Până acum, m-am ţinut de cuvânt, eu mai vreau să trăiesc, dar cum va vrea Dumnezeu”.

Nu poate sta acasă, atunci când ştie că la biserică este slujbă. Din timp, urmăreşte calendarul, să nu piardă nicio sărbătoare. În biserică îşi are locul lui, iar după ce dă jertfa sa la Sfântul Altar, spune celui ce îl ajută să urce scările: „Mai vreau să rămân puţin în Biserică”.

Această opţiune nu este altceva, decât exprimarea dorului de a fi împreună cu Dumnezeu, în casa Sa. Un dor ce îl avem fiecare sădit în sufletul nostru dar, pe care nu întotdeauna îl conştientizăm. „În Biserica Slavei Tale stând, în cer ni se pare a fi…” sunt, într-adevăr, cuvinte izvorâte dintr-o experienţă de o sută de ani.