„Soarele şi-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmul 103)

Din paginile Sfintei Scripturi, Mântuitorul Iisus a fost identificat cu „lumina pe care întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,5). Apusul soarelui și dispariția luminii au fost interpretate, încă din primele secole creștine, ca fiind simbol al lui Hristos – „Soarele ce nu apune niciodată”. Astfel, Sfântul Ciprian al Cartaginei, în secolul al III-lea, scrie despre practica creștinilor de a se ruga în momentul apusului: „Se cuvine a ne ruga la apusul soarelui, căci Hristos este soarele adevărat și ziua adevărată. Și, apunând soarele și sfârșindu-se ziua, ne rugam și cerem ca să vină peste noi iarăși lumina, implorăm venirea lui Hristos, Cel ce ne va da harul luminii veșnice”.

Căutarea în rugăciune a lui Dumnezeu la momentul apusului soarelui a fost dezvoltată într-un ritual cuprins astăzi într-o adevărată slujbă. Noțiunea de „vecernie” își are etimologia în grecescul „hesperios”, care înseamnă „seară”, dar și „căutare”. Apusul soarelui, marcat de această rugăciune liturgică, devine moment de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru toate împlinirile, darurile și dragostea cu care am fost înconjurați în ziua ce a trecut. În același timp, ceasul vecerniei ar trebui să ne aducă aminte și de greșelile făcute, de momentele în care ne-am despărțit de voia lui Dumnezeu. Așadar, momentul apusului, marcat de vecernie este moment de punere în balanță a întregii zile și moment de întâlnire cu Dumnezeu în liniștea înserării.