Poezia martiriului brâncovenesc – Întâlnire cu Dumnezeu

Interviu

Poezia martiriului brâncovenesc – Întâlnire cu Dumnezeu

    • Poezia martiriului brâncovenesc – Întâlnire cu Dumnezeu
      Foto: Silviu Cluci

      Foto: Silviu Cluci

„Prin poezie am ajuns la Ioan Alexandru, prin Ioan Alexandru în Biserică, iar în Biserică am descoperit o lume de o bogăție incredibilă. O lume a frumuseților nesfârșite. De negrăit! Nimic nu șlefuiește mai bine ființa și nimic nu o oblojește mai bine în spaimele ei existențiale decât poezia adevărată”, mărturisește binecunoscutul teolog și etnolog Costion Nicolescu, în interviul pe care ni l-a acordat despre Imnele Sfinților Martiri Brâncoveanu, o antologie de poeme semnate de Ioan Alexandru, îngrijită de domnia sa şi tipărită recent.

Ce v-a mânat în această nobilă lucrare de recuperare a ofrandei poetice ioan-alexandrine închinate jertfei Brâncovenilor, care, cu siguranţă, a lăsat o urmă de lumină în alcătuirea dumneavoastră sufletească?

„Urma de lumină brâncoveană”, cum spuneți dumneavoastră, exista de pe vremea petrecerii mele în preajma marelui poet, dar acum am scos-o la vedere, așa cum, în basmele noastre, scotea Făt-Frumos hainele de nuntă şi armele şi calul tatălui său, atunci când pleca în lume, ca să facă față încercărilor de tot felul.

Ioan Alexandru a jucat un rol decisiv în intrarea mea asumată și implicată în Biserică. Prin poezie am ajuns la Ioan Alexandru, prin Ioan Alexandru în Biserică, iar în Biserică am descoperit o lume de o bogăție incredibilă, fără de care viața mea ar fi fost destul de pauperă din punct de vedere spiritual. O lume a frumuseților nesfârșite. De negrăit!

În contextul acestui an, dedicat de Patriarhia noastră Sfinților Brâncoveni, mi-am adus aminte cum poetul ne vorbea adesea, pilduitor, cu multă înflăcărare și cu mult atașament, despre jertfa unicat a lui Constantin Brâncoveanu și a fiilor lui, că a scris în numeroase rânduri în legătură cu ei. I-am parcurs toate cărțile, am cules poemele din cele opt volume masive de Imne, precum și textele în proză („proză” e un fel de-a spune, deoarece la Ioan Alexandru totul este poetic), referitoare la martiri, din cele două volume intitulate Iubirea de patrie, și am văzut că este material suficient pentru o carte. Am luat legătura cu cei de la Editura Doxologia, cu care am colaborat foarte bine în trecut și care mi s-au părut, dintre toate editurile bisericești, a se prezenta cel mai bine din punct de vedere estetic.

Mi-am intitulat prefața „Martirul și Poetul”, cu totul minunat fiind de această celestă întâlnire. Eu cred că în nici un fel nu se poate spune mai potrivit despre martiriul Brâncovenilor decât pe calea Poesiei adevărate. Istoricii și istoricii de artă au rolul lor important în adunarea de date, în analizarea lor, în descifrarea unui mesaj la scara istoriei neamului sau a împlinirilor artistice ale acestuia, dar Poetul, atunci când este demn de această majusculă, pătrunde în miezul de foc al unui eveniment, poate purta întru trăirea acelui eveniment, iar nu numai la o simplă co-memorare a lui sau la o dezbatere științifică sau la o evocare sentimentală.

Biserica noastră ne vede și ne dorește sincroni cu evenimentele existențiale importante din trecut, cu tot ceea ce ține de istoria mântuirii, cum ne exprimăm noi, adică de însoțirea noastră cu Hristos și de ascensiunea întru sfințenie. La noi în Biserică lucrurile nu s-au petrecut (numai) ille tempore, ci se petrec și azi, suntem într-un prezent continuu, de o veșnică actualitate. Ca atare li se cuvine și o veșnică pomenire. Poezia este chemată și ea la aceasta. Pentru că Obiectul și Subiectul ei sunt iubirea și Iubirea-Persoană! Pentru că putința ei este nemurirea! Nemurire inspirată și venită din Învierea lui Hristos. Așadar, mărturisirea exemplară a Brâncovenilor are loc chiar acum și ni se cere să i ne asociem în duh, să fim demni de ea!

Este plină de lumină lumea afirmat eclesială a Brâncovenilor. Este mai totdeauna o lumină dinspre seară, acea lumină lină a slăvirii lui Dumnezeu. Este o lumină care vine și din „candelele unsului amurg”, la care observăm, cu ochi curați, cu inima săltând, cum „icoanele sunt coapte pe iconostas”, la care priveghem în așteptarea Mirelui. Ele sugerează trecerea spre cea lume, una lămurită, pe calea luminii interioare. Un schimb mirific de lumini are loc între cuibul Bisericii şi Împărăția Cerurilor. O lumină iese din Biserică, cea a lumânărilor şi a candelelor de veghe, a rugăciunilor, şi o lumină pătrunde în Biserică, cea neapropiată, a sfintei slave dumnezeiești. Anume sunt făcute sfintelor lăcaşuri ferestre înguste şi ferestre-icoane. Și tot o candelă, una cu totul anume, întru ocrotitoare tăinuire, pusă cu nesfârșită iubire și cu devotament de Maria Doamna la Sfântul Gheorghe Nou, a străjuit peste veacuri, neştiută, osemintele lui Constantin Brâncoveanu.

Spuneţi în Cuvântul înainte al volumului: „Mi s-a părut adesea că Poetul îşi luase drept model familia lui Constantin Brâncoveanu şi-şi dorea ca împreună cu ai lui să fie, precum aceia, gata oricând, fără preget, la nevoie, pentru mărturisirea supremă”. Puteţi evoca, din memorie, o astfel împrejurare?

Eram în timpuri grele din punct de vedere al credinței, al posibilității de a-ți mărturisi și manifesta fățiș în societate apartenența la Biserică. Ne întrebam uneori dacă, la un moment dat, fiind puși în fața unei opțiuni decisive, cu consecințe pentru situarea noastră socială, vom fi capabili să mărturisim până la capăt, cu orice preț. În fond, comuniștii cereau, ca și torționarii Brâncovenilor, lepădarea de credință în schimbul unei acceptări sociale la niveluri mai înalte.

În acest sens, Poetul își afla oglindă şi oglindire în Marele Mărturisitor al neamului. Și încurajare. Ioan Alexandru, cu soția și cu cei cinci copii ai lor, se vedeau în situația de mărturisitori pândiți de repercusiuni. Și el chiar așa a și fost, a ieșit în agora timpului aceluia, cu toate riscurile, și a mărturisit „cu glas mare, cu timp și fără de timp”, cum numai foarte, foarte puțini din breasla intelectualilor au făcut-o. Până să se vadă mărturisirea noastră în cele mari, se cere exersată în cele mici. Încercăm să ne exersăm, fără să provocăm. Ca să fim pregătiți... Să nu fim luați prin surprindere.

M-a întrebat odată, după ce mi s-a născut al doilea copil, cred, dacă lucrul acesta îmi creează o teamă în plus. I-am răspuns, cam fără să mă gândesc și uşor nedumerit de întrebare, că nu. (Eu mă gândeam îndeosebi la cele materiale.) S-a bucurat și mi-a spus că, și lui, copiii, în loc să-l facă să se teamă, dimpotrivă, îi dau curaj. Și că și acesta este unul dintre rosturile lor.De abia mai târziu mi-am dat seama la ce se referea. Copiii puteau constitui o vulnerabilitate prin faptul că asupra lor se puteau răsfrânge persecuții, spre șantajarea directă sau indirectă a părinților. Căci este mult mai greu de suportat suferința pe care o poți provoca celor iubiți ai tăi decât propria-ți suferință. Și astăzi sunt destule ispitiri, mai insinuante și mai parșive, întru lepădarea de credința în Hristos, practică, nu formală. Ca atare, Brâncovenii ne rămân continuu o pildă necesară.

Cum arată arhitectura compoziţională a Imnelor Sfinţilor Martiri Brâncoveanu?

Dacă ne referim la cartea aceasta în întregul ei, nu cred că putem vorbi de o arhitectură compozițională. Editura m-a rugat să îngrijesc eu cartea pe care le-o sugerasem. Pur și simplu am parcurs cărțile lui Ioan Alexandru și am pus imnele având legătură cu Brâncovenii în ordinea cronologică a volumelor, iar apoi în ordinea în care se aflau în volumele respective. Cele mai multe imne provin, firesc, din Imnele Țării Românești, volum dedicat, de altfel, Brâncovenilor. La sfârșit, am adăugat, în aceeași logică de ordonare, textele în proză. Față de această ordine cu totul simplă propusă de mine, familia poetului a intervenit indicând să se pună la începutul ciclului „Clopotele lui Brâncoveanu” și „Salamandra”. Există în mod sigur o rațiune, dar pe care eu nu am avut prilejul s-o aflu până acum.

Așadar, ca să conchidem, volumul arată cum a decurs relația poetică a lui Ioan Alexandru cu Constantin Brâncoveanu pe parcursul anilor, cu tot ce implică ea din punct de vedere al intensității trăirii, dar și al inspirației poetice. Tot la sugestia îndreptățită a familiei, s-a apelat pentru imaginea de pe copertă la pictorul Paul Gherasim, bun prieten al poetului, care a realizat, pe parcursul anilor, cele mai multe dintre coperțile edițiilor originale ale cărților lui Ioan Alexandru.

Ca dimensiuni, imnele sunt de o diversitate totală: avem un „Schit brâncovenesc” de opt versuri, dar avem și „Oratoriul” care se întinde pe nu mai puțin de 38 de pagini. Factorul comun este întâlnirea dintre jertfa fără seamăn a Brâncovenilor și iubirea însoțitoare a Poetului pentru ei. Suflul poetic este uneori mai puternic, alteori mai smerit, fapt asumat de autor.

Vor fi cititorii altfel după lecturarea acestei antologii?

În primul rând, este de dorit ca această carte să ajungă la cât mai mulți cititori. (Difuzarea cărților tipărite la editurile bisericești este relativ restrânsă.) Ioan Alexandru este, fără putință de tăgadă, unul dintre poeții români cei mai importanți ai veacului trecut. Culmile sale poetice ating aceleași piscuri ca ale celor mai mari poeți ai neamului nostru. E greu de răspuns la această întrebare a dumneavoastră. Depinde de cititori. În principiu, toți cei care citesc poezie adevărată (iar nu numai versuri care sună din coadă) sunt altfel. Trebuie să învățăm să citim poezie, trebuie să învățăm să apreciem calitatea poeziei, trebuie să citim cât mai multă poezie adevărată. Nimic nu șlefuiește mai bine ființa și nimic nu o oblojește mai bine în spaimele ei existențiale decât poezia adevărată, fie ea explicită sau implicită. Inclusiv poezia trăirii. Biserica noastră este, între altele, o Biserică a Poesiei, a cuvântului înveșmântat de sărbătoare, o Biserică imnologică, cu alte cuvinte una a slăvirii lui Dumnezeu prin frumos. În această carte se întâlnesc frumusețea mărturisirii cu viața a credinței și iubirii de Dumnezeu a Brâncovenilor cu frumusețea slăvirii mărturisitoare a acesteia la Ioan Alexandru. Ar trebui ca lucrul acesta să ne ajute pe cei ce citim imnele să fim altfel, mai capabili de nobile însoțiri și de curată trăire. Și, în virtutea înrudirii de neam cu Brâncovenii, să fim mai responsabili și mai plini de abnegație în comportarea noastră în această lume. Îndeosebi în raport cu Dumnezeu și în raport cu Patria. 

Care dintre imne îl consideraţi a fi cel mai frumos?

Mie, cel mai mult îmi place întâiul imn dintre cele dedicate martirului: „Imnul lui Constantin Brâncoveanu” din volumul Imnele Bucuriei (1973). Încheie volumul, ca o notă finală, ca un accent decisiv ce nu poate fi trecut în nici un fel cu vederea, ca o deschidere spre alte zări ale Poesiei mărturisitoare. Îmi place cel mai mult pentru că este, poate, cel mai frumos. Floare neasemuită în buchet de nuntă a Poesiei. O poezie grea de înţelesuri. Sună ca un dangăt de clopot mânăstiresc mare. Sună, deodată, a patimi şi a Înviere, a jale şi a sărbătoare.

Apoi, apreciez într-un fel anume și aparte „Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi”din Imnele Putnei (1985). Curge impunător, ca un fluviu puternic. Îl regăsim aici, cumva, pe acel Ioan Alexandru atât de apropiat şi de drag mie, cel din Vămile Pustiei. „Oratoriul”acesta este un poem înrudit, în ceea ce priveşte suflul poetic, cu „Ascensiunea”. Asistăm şi aici la plecarea într-o călătorie. Brâncovenii tocmai sunt în prag de strămutare în Cer.

Plecarea Brâncovenilor spre Stambul devine plecare spre Paşti, în cu Hristos purtare de Cruce uriaşă de lemn. Pe Corabia-Eclesia (cea una, sobornicească şi apostolească!) se află îmbarcată cu ei toată istoria neamului, toţi eroii şi toţi sfinţii ei, de la începuturi. Pornită-i ea spre Patrie Eternitate. În ea toţi devenim alai sfânt spre Ceruri. Cei care erau până acum extra muros ajung cu ea în Cetate, în Ierusalimul ceresc. În duhul ei, plecarea aceasta reprezintă o Cruciadă sui generis. Ducerea ferecată a Brâncovenilor la Stambul este, totodată, plecare întru Nuntă cu Mirele Hristos. A venit peste ei mila Domnului pustiei, a Domnului cuvântului, căci limpede-i este poetului că, prin Brâncoveanu Constantin şi fiii lui, „am fost atinşi de milă”. Dar nu se sfârşesc lucrurile acum şi aici, ele continuă-n Cer cu o altă Nuntă, cu mult mai măreaţă.

Apoi, dintre creațiile mai scurte, îmi sunt apropiate două imne, numite „Schit brâncovenesc”. Primul, dedicat pictorului Paul Gherasim, este unul nespus de frumos, o minune! Al doilea, apărut cu opt ani mai târziu, este o poezie foarte criptică şi foarte… poetică.

Am ales câteva..., dar cele mai multe dintre cele 31 de imne, câte cuprinde volumul, constituie poezie adevărată, mare, și sunt demne de a fi remarcate. Întâlnirea cu Sfinții Brâncoveni prin mijlocirea verbului lui Ioan Alexandru este una de mare praznic. Ar fi păcat să ne lipsim de el...