Dacă spun că am legătură cu Dumnezeu, dar nu-mi pasă de ceilalţi şi de aceea îi trec cu vederea, sau am viaţa mea religioasă independentă de ceilalţi, atunci este absolut sigur că nu mă rog cu adevărat. Iar dacă susţin că mă rog, mă înşel pe mine însumi. Cerul peste mine este închis sau, mai corect, eu sunt închis pentru cer, pentru că drumul către cer trece prin aproapele meu. Acest adevăr antropologic fundamental al Evangheliei ni-l împărtăşeşte şi-l subliniază Evanghelistul Ioan în prima sa Epistolă, unde spune: "Dacă zice cineva: Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său," (1 In. 4, 20-21). Prin urmare, nu se poate concepe iubire pentru Dumnezeu fără iubire pentru aproapele nostru şi invers, nu poate exista o adevărată iubire pentru aproapele dacă această iubire nu este înrădăcinată în iubirea pentru Dumnezeu. [...]

De aceea, primul pas al ieşirii omului către Dumnezeu nu se face în gol, ci în sfera aproapelui său. Primul pe care îl întâlneşti e cineva care te înalţă către înălţimi de taină şi este aproapele tău. Această întâlnire nu este întâmplătoare. Este necesară. Este atât de necesară întâlnirea cu omul de lângă noi, încât fără el şi fără descoperirea aproapelui, fără rânduirea relaţiilor cu el nu există rugăciune. Rugăciunea pe care eventual am face-o este atunci doar o păcăleală, şi nu rugăciune.

(Arhimandrit Evsevios Vitti, Sfântul Nil Ascetul, Despre rugăciune - Tâlcuiri la Filocalie)