Momentul salvator al acceptării trecutului

Reflecții

Momentul salvator al acceptării trecutului

    • Momentul salvator al acceptării trecutului
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

În acest articol dorim să vorbim despre acceptare, etapă cunoscută a fi parte integrantă în procesul de vindecare a suferinţelor sufleteşti. Am amintit-o în articolele precedente ca fiind o treaptă obligatorie pe care urcăm, atunci când ne dorim pe noi înşine şi când viaţa noastră ne cheamă cu glasul de dor al sufletului. Nu putem trece cu adevărat mai departe fără să acceptăm ceea ce avem acum, în prezent.

Probabil o să fiţi de acord cu această afirmaţie şi poate că fiecare din noi a urcat treapta acceptării, în feluri unice, personale, mai mult decât o singură dată în viaţă. Şi cu toate acestea, nu sunt mulţi cei care o recunosc cu adevărat şi poate mai puţini sunt cei care o caută pentru darurile pe care le aduce.

Când accept ceva, iau faptele ca atare

Privind concret, această etapă este parte integrantă din terapia iertării. De ce iertăm, de ce e totuşi nevoie de iertare? Pentru  a ne elibera pe noi înşine de faptele şi de oamenii care ne menţin într-un cerc vicios de tristeţe, resentimente, dureri şi frustări retrăite ca într-un film ce se rulează singur, asemenea unui program automat. Program care nu este viaţa noastră.

Totodată, acceptarea este un punct de plecare, unul sănatos, care vine cu un dar. Poate da un fel de uniformizare a realităţii noastre. Atunci când accept, o fac folosind predominant emisfera dreaptă, cea a raţiunii, şi deci implicarea creierului emoţional, deşi există, este mai puţin evidentă. Când accept ceva, nu mă mai pierd în bulele de emoţii care dau atâta culoare şi intensitate trăirilor noastre, prin faptul că atunci etichetez mult mai puţin ceea ce trăiesc în bun sau rău, adică iau faptele ca atare. Faptele sunt doar fapte, nu le mai trăiesc prin efectele lor, ci doar prin ceea ce sunt. Este o manevră salvatoare pentru noi şi posibilă creierului nostru. Programele învăţate, care ne trec evenimentele de viaţă prin filtrele de catalogare de tip bun (plăcut) şi rău (neplăcut), pot fi evitate prin faptul că impulsurile pot utiliza şi alte căi neuronale. Senzaţia este de mai direct, mai rapid, spre o perspectivă, care neparazitată de nevoile emoţionale, poate fi o bună bază de pornire. Cum putem facilita aceste căi? Dând voit o importanţă mai mică trăirilor noastre, refuzând fascinaţia lor, în încercarea de a urmări scopul, care nu este nimic mai mult decât vederea clară a unei stări de fapt.

Deşi ştim avantajele unor evenimente regretate din trecut, ne dorim să fi fost altfel

Cu toate acestea, de multe ori este de neconceput cum am putea totuşi să nu ne pierdem în trăirile noastre emoţionale, mai ales în momentele de depresie, care sunt veritabile afundări în iadul din mintea noastră. Adică a suferinţei de gânduri şi sentimente care ne ameninţă şi ne sperie că nu suntem buni, că am greşit şi că Dumnezeu ne pedepseşte pentru asta. Atunci putem să constatăm cu surpriză că, deşi ştim foarte bine avantajele unor evenimente regretate din trecut, ne simţim tot bolnavi de tristeţe şi dorim cu disperare doar altceva. Alte fapte, alţi oameni, altă familie, alte decizii, să fi reacţionat diferit, căci numai aşa, prin schimbare, credem că am avea puterea şi am găsi sensul să ne acceptăm viaţa şi implicit să începem să o trăim.

Cunosc un caz în care persoana a avut şansa ca într-un moment de mare tristeţe, generat de trăirea dureroasă a unor consecinţe provenite din alegeri "greşite" din trecut, a fost întrebată cum s-ar simţi acum dacă i s-ar spune şi ar crede, că problema de care se plânge este la acel moment rezolvată? Printr-un efort de voinţă persoana a putut să oprească pentru câteva momente filmul regretelor, al fricii şi al durerii şi a privit în sine. Atunci a constatat cu perplexitate că s-ar simţi exact la fel. Uimirea a fost atât de sinceră încât probabil mintea a tăcut pentru câteva momente şi a putut primi un nou înţeles, pentru care nu avea formatări de bine şi rău, pentru că era un ceva nou. Ceea ce trăia atât de dureros era o furtună emoţională care se întreţinea prin ea însăşi şi nu atât prin evenimentul declanşator. A înţeles că ce trăieşte este ca un fel de dat, nici bun, nici rău, doar ca nişte coordonate ale acelui moment, pe care le-a acceptat atunci ca atare. Erau aceleaşi coordonate care i-au fost cu câteva momente înainte un veritabil blestem. Ele nu s-au schimbat cu nimic. S-a schimbat doar atitutinea persoanei care le trăia. Le-a privit ca pe fapte concrete şi le-a luat ca ceea ce erau, fără să le mai prindă în catalogări de bine sau de rău. Cum ai spune că un copac are rădăcini, trunchi şi ramuri. Nu gândim asta în termeni de calitate. Persoana de care vă vorbesc a spus că pentru prima oară în viaţă a simţit cu adevărat „gustul“ acceptării şi darul ei.

Găsirea odihnei promise de Hristos

Adică acceptând, nu ne împotrivim şi doar aşa putem să trăim. Nu înseamnă că ne supunem, înseamnă că nu ne luptăm şi găsim ceva din odihna promisă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!“ În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării, intră în acea realitate şi o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în Bucuria Lui, uneori fără ca evenimentele în sine să se modifice dramatic, ci doar raportarea la ele. Totodată, să nu uităm că Iubirea lui Dumnezeu este uneori greu de pătruns pentru minţile noastre.

Citește despre: