Pe de altă parte, şi este ceea ce ne interesează cu precădere aici, şi cu atât mai mult dialogul dintre teologie şi ştiinţă pare a fi cu totul nejustificat. S-ar putea crede, şi nu puţini sunt adepţii acestui punct de vedere, că rezultatele ştiinţifice nu au relevanţă pentru planul vieţii spirituale.

Dialogul dintre teologie şi ştiinţă nu este o formă de legitimare a credinţei

Sunt convins însă, că atâta timp cât avem o astfel de opinie, cum că teritoriul rezultatelor ştiinţifice cu privire la lume nu prezintă nicio deschidere semnificativă către tărâmul reflecţiilor filosofice sau teologice, trăim, cel mai probabil, o viaţă fracturată, într-o lume fără sens.

Da, pare rezonabil să spunem că una este ştiinţa şi alta este credinţa. Una este agoniseala umanităţii, de-a lungul generaţiilor, prin efortul de explorare ştiinţifică a naturii şi cu totul altceva este mesajul Revelaţiei cuprins în Sfânta Scriptură sau experienţa spirituală. Aşa este, însă până la un punct. Şi aceasta pentru că totuşi, trăim în aceeaşi lume, o singură viaţă, despre care reflectăm fiecare, printr-o singură instanţă, prin miezul fiinţei noastre. Încât, între lumea experienţei directe, cea văzută prin ochii sufleteşti şi cea explorată de ştiinţă, ar trebui să existe o legătură.

Cum aş putea accepta, în conştiinţa mea unitară, care îmi adună zilele vieţii sub acelaşi chip biografic, în care regăsesc şi copilăria mea, şi prezentul meu, să suport o imagine atât de fragmentată a lumii şi a existenţei, câtă vreme văd şi simt, ştiu şi constat în mod repetat, că este vorba despre una şi aceeaşi lume, cu toate planurile ei distinct?

În plus, găsim şi nenumărate texte, chiar în Sfânta Scriptură, care ne încredinţează despre faptul acesta, că lumea este creaţia lui Dumnezeu: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria” (Pslam 18,1), sau că „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Romani, 1, 20). Cumva, s-ar putea spune că nici credinţa nu îmi dă pace cu privire la datele ştiinţelor, spunându-mi sus şi tare că lumea în care cercetătorii fac strălucite cariere, adunând premii prestigioase pe marginea unor teorii ce se dovedesc adevărate, lumea este opera lui Dumnezeu. Şi atunci, cum să nu caut, în datele ştiinţifice, înţelesurile spirituale ale lumii şi legătura lor cu viaţa mea?

Or, dacă este aşa cum mărturiseşte psalmistul David, şi Apostolul Pavel, nimic din cele făcute de Dumnezeu nu e irelevant în plan spiritual, şi niciun lucru nu e complet dezlegat, despărţit de prezenţa şi lucrarea Lui.

Valorizarea spirituală a cunoaşterii nu e o invazie ilegitimă a teologiei în aria ştiinţelor

Este adevărat, aceasta ar putea părea o extensie forţată a teologiei, care să creeze impresia că sfinţii, şi mai nou teologii interesaţi de dialogul cu ştiinţele, se grăbesc să cuprindă achiziţiile ştiinţei tocmai pentru a fixa credinţa în actualitate, pentru a păstra teologia în evidenţa gândurilor şi preocupărilor omeneşti din postmodernitate. Este adevărat, o întreprindere de acest fel, care să urmărească astăzi legătura, conexiunea teologiei cu ştiinţele, ar putea fi intepretată ca dorinţă ascunsă de a obţine, la adăpostul unor confirmări experimentale, o legitimitate solidă pentru credinţă. Altfel spus, reflecţia teologică ar trebui să se deschidă spre câmpul ştiinţelor naturii, şi să dovedească această capacitate de a intra în dialog cu datele şi discursul lor privind lumea şi omul, ca să nu piardă teren în cultura vremii. Tot aşa cum şi filosofia ar trebui să facă gesturi de deschidere spre teritoriul ştiinţelor sociale, către cercetările statistice sau către studiile culturale, pentru a „metaboliza” producţiile lor, inserându-le, în forma unor date necesare, în reflecţiile ei.

Într-adevăr, trend-ul actual al credinţelor şi reprezentărilor noastre cu privire la Univers şi la conştiinţa omului, e dat în bună măsură şi de discursul ştiinţelor, încât abia ceea ce trece de filtrul tot mai fin al datelor experimentale, al investigaţiilor de teren, doar ceea rezistă criteriilor de validitate ştiinţifică, supravieţuieşte cu adevărat în conştiinţa publică drept conţinut ce merită efortul de a fi luat în seamă.

Viaţa spirituală nu are nevoie de argumente. Ne este constitutivă

Însă, în realitate, nu acestea sunt resorturile ultime ale dialogului dintre teologie, filosofie şi ştiinţă. Filosofia, şi cu atât mai puţin teologia, nu apelează la datele ştiinţelor pentru a-şi asigura o vizibilitate mai mare, şi o credibilitate sporită. Pentru că, şi este uşor de verificat la nivelul experienţei concrete de viaţă, competenţa ştiinţelor nu poate acoperi toate nevoile omeneşti. Nevoia de a înţelege lumea şi locul nostru în ea, nevoia unui sens pentru viaţa şi pentru eforturile noastre, modul cum înţelegem înţelegerea, sau ce fond raţional e