În urmă cu exact 70 de ani (8 ianuarie 1942) s-a născut una dintre cele mai interesante personalități ale timpului nostru: fizicianul Stephen Hawking.

Stephen Hawking este cunoscut publicului larg, mai ales din două motive: în primul rând, datorită unor afirmații speculate intens de mass-media, cu privire la (non) existența lui Dumnezeu, absurditatea vieții veșnice, existența extratereștrilor și urgența evacuării planetei Pământ, pentru a asigura supraviețuirea, în altă parte a universului, a speciei umane; în al doilea rând, datorită infirmității sale – o boală degenerativă cu incidență extrem de scăzută (1/100.000), care-l ține, de zeci de ani, într-un căruț.

Stephen Hawking a avut o serie de contribuții în diferite domenii ale fizicii ale căror valoare reală, desigur, o pot aprecia doar specialiștii. Însă ceea ce a atras, de departe, cel mai mult atenția a fost o promisiune, făcută în anii '80, de a dezvolta o superteorie, prin care, făgăduia Hawking, nu fără ironie, „să descifreze mintea lui Dumnezeu”. Imediat, superteoriei i s-a găsit și un nume provocator: Theory of everything (teoria totului), prescurtată TOE, termen care în limba engleză înseamnă „deget” și care, desigur, făcea trimitere directă la celebra scenă a creației din Capela Sixtină.

Din unificarea legilor universului cosmic și celor ale universului cuantic, într-o teorie unică, urma să rezulte o asemenea înțelegere a existenței, încât Dumnezeu, ca și creator, devenea o noțiune superfluă. Demersul dezvoltării unei asemenea teorii nu era inedit (chiar și Einstein a avut câteva tentative), însă foarte mulți au crezut că sclipitoarea minte a trupului țintuit în căruț al lui Hawking va da explicația finală.

Nici în acest caz, însă, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu mersul târgului, astfel că, după vreo 20 de ani de așteptare încordată, Hawking a recunoscut în 2004, într-o conferință la Cambridge, nu doar că nu-și poate onora promisiunea, ci și că o asemenea teorie este o utopie, fiind imposibil de formulat într-un număr finit de enunțuri. Cu alte cuvinte, fizicianul a recunoscut că dincolo de mecanismele și legitățile Universului se ascunde un abis de excepții care fac imposibilă dezvoltarea unei teorii a totului.

Descoperirea, în prima jumătate a veacului trecut, a universului cuantic a arătat că ceea ce promitea să fie „ușa” către o „cameră” a răspunsurilor s-a dovedit a fi una către un univers al tainelor.

Pentru prima dată, dimensiunea creației denumită de teologie tainică, ce este inabordabilă prin procesarea rațională exhaustivă, s-a întâlnit cu știința obișnuită de câteva veacuri să cucerească neîncetat noi teritorii prin simplificare și schematizare.

Dar să revenim la Stephen Hawking.

În cultura occidentală e nepoliticos și adesea chiar nepermis să faci legături între viața personală și cea profesională a cuiva. Omul se judecă doar după roade. În răsărit, cel mai adesea, e tocmai invers: „pătarea” unei realizări cu o suspiciune face parte din reflexul social cotidian. Deconstrucția e, de multe ori, înțeleasă, involuntar, ca un act creator.

Datorită acestei diferențe de abordare, în occident, Hawking nu a fost suspectat că înverșunarea sa împotriva lui Dumnezeu ar fi motivată de supărarea cauzată de starea sănătății sale, ci doar că e vorba despre convingerea, bazată pe argumente, a unui genial om de știință.

Dar ce mai rămâne după ce argumentele se dovedesc neîntemeiate?

Ce înseamnă să porți întreaga viață o suferință ca cea a lui Stephen Hawking - nu mulți oameni pot spune. Oricine a trecut printr-o suferință știe cam ce înseamnă efortul de a crede și de a nădăjdui în acele momente. Nimic nu e mai greșit ca judecarea unui suferind.

Stephen Hawking, care împlinește astăzi 70 de ani, e un om de știință a cărui celebritate este, totuși, nejustificată de o realizare pe măsură. Sau poate că, în ciuda eșecului formulării unei teorii a totului, adevărata sa realizare a fost tocmai încăpățânarea de a lucra vreme de 50 de ani, de a se strădui să ducă o viață normală, în ciuda unui handicap sever. Chiar Hawking spunea: „Când stai faţă în faţă cu posibilitatea de a muri, îţi dai seama că merită să trăieşti şi că există o sumedenie de lucruri pe care merită să le faci”. Iată o bună lecție despre nădejde!

Povestea lui Stephen Hawking nu s-a încheiat încă, iar tâlcul ei va fi dat de ultimul act. Dacă va fi scris în cheia smereniei, va arăta un om care, o viață întreagă, a încercat, dintr-un scaun cu rotile, să găsească tâlcul absolut al existenței și să-l alunge pe Dumnezeu din Univers, dar care, prin aceasta, nu făcea decât să justifice o căutare sinceră, camuflată uneori în cuvinte trufașe. Ar ieși o frumoasă poveste despre suferință, nădejde, zbatere, perseverență, bucuria de a trăi, despre frumusețea minții umane și nemărginita smerenie a lui Dumnezeu.

Mai poate exista o variantă, ce pare a fi insinuată de curentul principal ce domină mass-media contemporană, care, asemenea soției lui Iov, șoptește parcă ce i-ar plăcea cel mai mult să audă de la Stephen Hawking: „Blesteamă pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2,9). În acest caz am avea de-a face cu trista poveste a unui mare eșec, de care nimeni nu va dori să mai audă vreodată.