Dumnezeu nu doar că nu-i respinge pe păcătoşii care, după ce-și evaluează viața maculată, înnegrită de păcate, stăruiesc într-o totală conversie, în lepădarea faptelor întunericului și în redirecționarea minții, a inimii și a voinței către El, ci îi primeşte pe aceștia ca şi pe cei drepţi, şi nu numai că nu-i pedepseşte, ci-i caută El Însuşi, şi aflându-i, se bucură de ei și de întoarcerea lor împreună cu toți sfinții și îngerii Săi. Bunul Dumnezeu nu-Şi întoarce faţa de la cel cu inima smerită și străpunsă de căinţă sinceră, care dorește să se întoarcă iarăși pe calea virtuţii, ci îl primește şi face totul ca să-l aducă la starea cea dintâi. Hristos nu întoarce spatele păcătoșilor: nu doboară pe cel desfrânat, nu alungă pe adulterin sau pe beţiv, nu-i este rebarbativ hulitorul, nici trufașul, ci, prin pocăință sau depărtarea de păcatele trecute şi săvârşirea faptelor bune, pe toți îi schimbă, îi transformă și-i vindecă.

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu e încă mult mai mare și mai bogată, așa cum mărturisesc deseori și Sfinții Părinți în scrierile lor. Chiar dacă penitentul care a adăugat păcat peste păcat, greşeală peste greşeală, netrebnicie peste netrebnicie, împlinind astfel măsura nelegiuirii, nu arată deplină și intensă pocăinţă pentru faptele lui rele, Hristos nu respinge nici căinţa cea scurtă şi puţină, ci-i oferă şi ei răsplată, așa cum putem observa din spusele profetului Isaia: „Din pricina păcatului l-am întristat puţin; l-am bătut, Mi-am întors de la el faţa; iată că s-a întristat şi a umblat mâhnit; atunci l-am vindecat şi l-am mângâiat” (Isaia 57, 17-18). În privința aceasta, avem o altă mărturie și din cele întâmplate cu Ahab, împăratul cel lipsit cu totul de credinţă, împins la păcat de femeia sa (III Regi 21, 1-15). Doar pentru că a plâns, pentru că s-a îmbrăcat cu sac, osândindu-și păcatul, a atras atât de mult pe Dumnezeu spre milă, încât a scăpat de toate nenorocirile ce-l ameninţau. Dumnezeu îi mărturisește aceasta dreptului Ilie: „Ai văzut cum s-a smerit Ahab în faţa Mea? Nu voi aduce nenorocire în zilele lui, pentru că a plâns în faţa Mea”(III Regi 21, 29).

Ca paradigmă de pocăință pentru noi, Sfânta Scriptură ni-l oferă și pe Manase, care, pe toți i-a întrecut în nebunie şi în tiranie, a făcut lucruri cu totul neplăcute înaintea ochilor Domnului,pentru că a înlăturat slujirea şi închinarea către Dumnezeu făcută după lege, a închis templul, a făcut vrăjitorie, farmece şi magie, a adus oameni care chemau duhurile morţilor şi fermecători,a făcut să triumfe rătăcirea idolească, a ajuns mai nelegiuit decât toţi împăraţii de dinaintea lui și a înmulţit relele împotriva Domnului, mâniindu-L(II Paral. 33, 1-9). Însă ulterior, când s-a pocăit, când a căutat faţa Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit foarte înaintea Dumnezeului părinţilor săi(II Par. 33, 12), Dumnezeu „l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat”(II Par. 33, 13). Dacă Manase s-ar fi uitat la mulțimea nelegiuirilor lui, și n-ar mai fi nutrit nădejdea pocăinței, ar fi pierdut toate bunătăţile dobândite mai târziu. El însă, nu a privit doar la groznicia păcatelor lui, ci și-a îndreptat ochii inimii și a minții la noianul milei lui Dumnezeu. Astfel, rupând legăturile diavolului, s-a ridicat, s-a războit pentru lupta cea bună şi a pășit pe drumul cel drept al virtuților și al cunoașterii lui Dumnezeu.

Întreaga Tradiție Ortodoxă ne îndeamnă să ne aducem aminte de păcatele noastre, dar să nu deznădăjduim de mântuire. Pentru că şi acesta este un vicleşug al demonilor; aceștia din urmă ne aduc în amintire păcatele noastre, nu pentru a ne pocăi, ci pentru a ne arunca în deznădejde. Subliniem faptul că nu există păcat care să poată birui dragostea Iubitorului de oameni Dumnezeu, ci în orice chip și-ar macula cineva sufletul, adică de-ar ajunge desfrânat, adulterin, homosexual, răpitor, cleptoman, lacom, avar, parvenit, beţiv etc. atât de mare este puterea iubirii și iertării divine, încât Dumnezeu șterge toate acestea cu generozitatea Sa, aruncându-le pentru veci în marea uitării, dezvăluind mai strălucit decât înseşi razele soarelui pe cel ce arată doar o bună dispoziţie a voinţei și îmbrățișează adevărata pocăință.

Astfel, cei pândiți de crunta deznădejde pe de urma grelelor păcate săvârșite, să nu cedeze, ci să se îmbărbăteze, să nu dispere, ci să se spere, să nu se descurajeze, ci să se încredințeze că Dumnezeu îi așteaptă și le primește pocăința, să nu deznădăjduiască, ci să se pocăiască, să nu abandoneze, ci să continue și să nu înceteze lupta cea bună pe calea credinței și a virtuților. Căci Dumnezeu nu-i osândește pe luptători, chiar când aceștia cad, ci pe dezertori!