Despre temperatura apei în educaţia celor mici

Puncte de vedere

Despre temperatura apei în educaţia celor mici

    • Despre temperatura apei în educaţia celor mici
      Despre temperatura apei în educaţia celor mici

      Despre temperatura apei în educaţia celor mici

Copilul, adeseori, nu percepe cu mintea, la vârsta de 3 ani sau 6 ani, importanţa educaţiei, finalitatea procesului de învăţământ, aria curriculară, metodele de evaluare. Dar, el are înzestrările tainice ale Botezului şi genetica temperamentală, conturate armonios prin iubirea părinţilor, buna creştere, rugăciunea şi vitalitatea Sfintei Împărtăşanii. Având aceste înzestrări genetice sau dăruite tainic, copilul are înţelepciunea să simtă temperatura apei în educaţia sa.

Clopoţelul se aşează cuminte în banca sa, încă din prima zi. Clinchetul celor mici acoperă firavele şi veselele sonorităţi. Doar în partitura care anunţă pauza îi mai este îngăduită participarea, în această odă a bucuriei. În timpul orelor, clopoţelul are răgazul să viseze la sărbătorile Crăciunului când, de mânuţa caldă a unui copil, va vesti din nou bucurie.

Sentimentele primelor zile de grădiniţă sau şcoală sunt de retrăire a emoţiei şi bucuriei din recentele momente ale maturităţii părinţilor. Retrăim dragostea la prima vedere sau emoţia examenului de licenţă, micşorându-le intensitatea în ghiozdănelul micuţului.

Copilaşii sunt bucuroşi sau plânşi, nu sunt atenţi la cuvintele de deschidere, la urările de bun venit şi la toate cele ale festivităţii. Parcă am dori mai mult de la ei. Ei trebuie să înţeleagă, să fie cuminţi, să înveţe, noi facem eforturi, noi am învăţat, am fost cuminţi, foaie verde, măi neicuţă, are tata un băiat, are mama o fetiţă şi alte refrene specifice sau nu momentului.

„Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte!”. O străfulgerare de Duh ne cutremură mintea seculară.

După primele zile de grădiniţă sau şcoală, sufletul copilului ia chip pentru a exprima simţirea în auzul şi văzul nostru de după programul de muncă. Sufletul ia chipul ochilor, iar glasul sufletului se exprimă în zâmbet curat, în plânset nevinovat sau în tăcere.

Copilul exprimă, în zâmbet şi entuziasm, soarele anotimpului potrivit, iar în plânset, pământul crăpat de secetă, nepotrivit pomului roditor. Tăcerea copilului poate fi asemănată cu cea a marilor isihaşti. Ea nu exprimă ignoranţă sau superficialitate, deşi de cele mai multe ori credem asta – ci înţelepciunea valurilor blânde în faţa stâncilor semeţe.

Copilul, adeseori, nu percepe cu mintea, la vârsta de 3 ani sau 6 ani, importanţa educaţiei, finalitatea procesului de învăţământ, aria curriculară, metodele de evaluare. Dar, el are înzestrările tainice ale Botezului şi genetica temperamentală, conturate armonios prin iubirea părinţilor, buna creştere, rugăciunea şi vitalitatea Sfintei Împărtăşanii. Având aceste înzestrări genetice sau dăruite tainic, copilul are înţelepciunea să simtă temperatura apei în educaţia sa.

Copilul se adaptează, uşor sau greu, în primele zile sau în primele luni. Acest aspect poate fi o realitate, o utopie, o resemnare. De fapt, semantica termenului adaptare este recomandată pentru procesele care ţin de ramuri ale biologiei. Copilului îi sunt potrivite caracterizări deasupra ştiinţelor naturale, pentru că sufletul curat şi nevinovat este deasupra naturalului.

Iertată să-mi fie credinţa, dar cred în dragostea la prima vedere în toată substanţa sa, indiferent de subiect, context sau obiect. La grădiniţă sau şcoală, copilul simte, rece sau cald, inima ce mângâie creştetul sufletului, mai mult decât formulele de alint, sincere sau uşor amăgitoare.

Noi, părinţii, suntem obişnuiţi ca raportori ai road-map-ului de viaţă, să privim progresele copilului doar prin dimensiunea cognitivă sau a trupului. Dacă am cunoaşte mărimea şi mărinimia sufletului micuţilor, ne-ar fi ruşine, oameni cu şcoală ce suntem, să mai punem întrebări de genul: Ce ştiu ei? sau Ce înţeleg ei la vârsta asta?

Este bine ca acasă, la grădiniţă sau şcoală, să oxigenăm cu suflare de viaţă respiraţia copiilor noştri. Copiii noştri sunt pâinile noastre cele spre fiinţă, ieduţii noştri gustoşi din spice crude şi pepene dulce. Mai există un gust al fiinţei şi al vieţii mai bun decât gustul copiilor noştri ? Educaţia dăruită cu mai mult suflet decât minte asigură tainic aroma şi strălucirea strugurilor copţi, ca o prefigurare a gustului bun al copiilor noştri.

Să fim bucuroşi cu copiii noştri şi bucuroşi vor fi şi ei. Cred că bucuria este un determinant, mai puţin cunoscut azi, al înţelepciunii copiilor. Să ne mulţumim doar cu jertfa mânuţelor lor, într-o îmbrăţişare şi cu bucăţica de pâine pe jumătate mestecată, luată de la guriţă, spre a ne fi dăruită!

Fie ca Doamnele educatoare şi învăţătoare care „grijesc copiii altor mame” să fie „drepte muceniţe”, să aibă „vorba domoală şi cuminte” şi „strălucirea ochilor limpezi”, pentru că cei mici simt cel mai bine temperatura apei în educaţia lor!