Despre plictiseală (II)

Puncte de vedere

Despre plictiseală (II)

    • Despre plictiseală (II)
      Despre plictiseală (II)

      Despre plictiseală (II)

Ai prea multe activități ca să te simți plictisit, la școală, la serviciu, la treburile din gospodărie, sau ai prea multe stimulente în filme, cărți, programe tv, spectacole, navigare pe facebook ca să simți adierea plictiselii. Când aceasta vine totuși, în momente de respiro, recurgi la unul din programele preferate ca să te destinzi, și totul trece. De fapt, acestea sunt modalități de fentare a plictiselii, ea există acolo, înăuntrul tău, în privirea care nu mai e capabilă să vadă prospețimea vieții, dar se lasă mereu stimulată de senzații din afară.

Insuficiența sinelui și zgomotul

Pe lângă egoism, concentrarea pe sine ne mai arată un lucru: că eu îmi sunt insuficient mie însumi. Vreau să-mi satisfac poftele, dar nu pot prin mine însumi, chiar dacă numai pe mine mă am în vedere. Atunci sunt nevoit să recurg și la lume, la tot ceea ce mă înconjoară. Dar nu o văd ca pe ceva care să merite admirația mea, respectul, ci ca pe o posibilitate de a profita, ca pe o serie de stimuli pe care mi-i pot oferi ca să mă simt bine.

Constatarea insuficienței de sine nu mă cheamă către o smerită acceptare a lumii, așa cum ar fi firesc,  și chemare a ei în ajutor pentru întregirea mea, ci îmi stimulează și mai mult egoismul și nimicnicia sufletească. Cu cât mă văd mai neputincios, cu atât caut să transform lumea într-un instrument de care să dispun după bunul plac.

Există, pe lângă plictiseala clasică, declarată, deschisă și mărturisită a unora dintre noi, și o plictiseală ascunsă, una care se pitulează de noi printre grijile cotidiene ale vieții. E ca o boală ascunsă, care nu-și manifestă simptomele la suprafață, dar care te roade pe dinăuntru, distrugând organele interne și care, netratată la timp, intră în metastază și e descoperită când nu se mai poate face nimic împotriva ei.

Ai prea multe activități ca să te simți plictisit, la școală, la serviciu, la treburile din gospodărie, sau ai prea multe stimulente în filme, cărți, programe tv, spectacole, navigare pe facebook ca să simți adierea plictiselii. Când aceasta vine totuși, în momente de respiro, recurgi la unul din programele preferate ca să te destinzi, și totul trece. De fapt, acestea sunt modalități de fentare a plictiselii, ea există acolo, înăuntrul tău, în privirea care nu mai e capabilă să vadă prospețimea vieții, dar se lasă mereu stimulată de senzații din afară.

Să nu ne lăsăm amăgiți! O astfel de plictiseală este doar evitată, dar nu eliminată. Ea rămâne ca un zumzet de fond pe care toată agitația zilnică vrea să-l acopere, dar care continuă, cu aceeași intensitate, cu o calmitate și constanță înnebunitoare, să fie auzit în momentele de repaus. Plictiseala este, de fapt, substanța vieții noastre, este orizontul care ne subîntinde existența, de la ieșirea din copilărie până la moarte; pe care nu vrem să o acceptăm- cum am putea supraviețui cu o asemenea imagine proastă despre sine?- pe care facem toate eforturile să o îndepărtăm. Nu reușim decât să o punem în surdină, căci soluția aleasă, agitația, zgomotul, căutarea permanentă a senzațiilor tari, nu poate da rezultate. E o soluție falsă, ca un calmant care îndepărtează manifestarea simptomelor bolii dar nu face nimic spre vindecare.

Majoritatea dintre noi ne luptăm cu această prezență surdă, ascunsă, a plictiselii, simptom al lipsei de sens a vieții, în felul în care preferăm să o trăim noi astăzi. Iar lumea întreagă pare o construcție gigantică făcută să ne vrăjească, să ne captiveze cu zgomotele ei de sirenă, să ne țină legați de neesențial. Dacă din când în când ne plictisim, în ciuda eforturilor imense și și constante, atunci ar trebui să fim foarte atenți la asemenea stări: ele vin din adâncuri pe care zgomotul de suprafață nu le poate cenzura, și ne transmit un mesaj, că ceva nu e în regulă. De obicei nu reacționăm la asemenea mesaje, decât, cel mult, să le înăbușim și mai mult, să le înecăm într-o căutare a cât mai mult zgomot.

Căutarea zgomotului care să ascundă neantul pe care-l revelează plictiseala, este ca o spirală a înaintării către ... nimic. Avem nevoie de doze din ce în ce mai mari ca să mai simțim un oarecare efect, așa cum se întâmplă în cazul oricărui drog. Asta înseamnă că pasiunile noastre, acțiunile care ne ocupă cea mai mare parte a timpului disponibil, și care sunt chiar viața noastră, dacă ne-ar întreba cineva ce facem, sunt administrări ale unor înlocuitori de trăire. E tot ce ne-a mai rămas ca să supraviețuim, liniștiți, până la moarte. Ne mulțumim cu asta pentru că am început să trăim neautentic, iar adevărul se pierde printre nenumăratele stimulente care ne asaltează zilnic, nu mai știm să-l recunoaștem și nici n-am mai avea ce face cu el, dacă ni s-ar înfățișa în toată splendoarea lui.

Chiar lucrurile cele mai tari intră în obișnuință și nu-și mai îndeplinesc efectul sedativ. Ceea ce ieri era seducător și antrenant, astăzi este anost și plictisitor. Trebuie mereu să schimbăm decorul, să căutăm alte și alte senzații pentru a fi pe linia de plutire, lucru dificil și obositor, repetitiv ca plictiseala însăși, muncă de ocnaș, grea și fără sens.

Falsa soluție a grijilor

Oamenii caută ieșirea din plictiseală, și sunt gata să cheltuie resurse însemnate pentru asta. Mulți însă, nu au nevoie de așa ceva. Viața însăși le oferă prea multe griji, e stresantă (nu cred să fie în limba română vorbită cuvânt mai des întrebuințat ca acesta), nu-ți vezi capul de dead-line-uri, de treburi, se sarcini de îndeplinit. Mereu ai ceva de făcut, cât mai bine și mai repede, trebuie să răspunzi unor comenzi, să te achiți de niște obligații. Asta te ține ocupat, nu mai ai timp de nimic, nici nu te mai gândești la plictiseală, ba chiar ar fi o dorința a ta ascunsă să ai timp să te mai plictisești.

Iar în răgazurile pe care totuși le ai, în această viață agitată pe care nu o mai poți schimba, seara târziu sau în week-end, cazi pradă diverselor emisiuni de divertisment, de vulgaritate maximă, sau îți petreci timpul în alt m od, dar la fel de superficial și imbecil. Viața pe care o duci are atâtea solicitări încât nu mai ai timp să te vezi cu tine însuți. ți-nchipui că tu ești cel care muncești, când, de fapt, e o copie identică a ta, menită să răspundă cerințelor sociale, foarte mândră de responsabilitățile ei. Eu îmi devin mie însumi un necunoscut, nu mai am timp să mai iau seama la mine. Viața mea se reduce la a face față solicitărilor, iar în puținul timp rămas liber să caut un loisir, să mă destind, să mă refac, în care să uit de probleme dar, concomitent, și de mine.

Dar, de fapt, dacă vreau cu orice preț, pot fi atent la mine chiar în mijlocul celor mai stresante sarcini de serviciu. E o treabă de respect de sine să mă auto-interoghez din când în când, să văd ce mai fac, cum o mai duc și ce planuri de viitor mai mai am. Să nu uit că exist și eu, pe lângă persoana care execută sarcini de serviciu, și care-mi uzurpă identitatea, având și aerul afectat și preocupat al cuiva care rezolvă o mie de treburi, și se crede, din această pricină, un personaj important.

Dar trebuie să știu mai dinainte că exist ca să pot, mai apoi, să mă caut. Răspund la stimulii externi, dar ceea ce mă animă pe mine, de fapt, este o lipsă totală de interes. Grijile, stresul, treburile în exces, oricât ne-ar displăcea la nivel declarativ, vin să acopere o insuficientă pasiune pentru sine și pentru lume. Ele nu fac, până la urmă, decât să acopere onorabil, plictiseala care s-ar căsca, uriașă, în lipsa lor.

În căutarea sensului

Adevărul este, dacă suntem sinceri cu noi înșine și putem să ne acceptăm în puținătatea existenței noastre, că nu avem un proiect de viață pentru care să luptăm, o realizare căreia să ne dedicăm orele, zilele, anii pe care îi petrecem pe pământ. Ne lăsăm duși de val, de ceea suntem puși să facem, la școală, la serviciu apoi, și în toate situațiile în care răspundem în fața vreunui superior ierarhic. Întrăm în mimetism, așa fac cei din jurul nostru, așa facem și noi: vrem și noi casă, mașină, concediu, statut social, toate astea plătite cu truda, cu nervii, cu timpul nostru. La final, spre sfârșitul vieții, tragem linie și vedem cât de absurd e totul, ce risipire de resurse fără rost. Dar nu mai avem energia și nici nu mai știm în ce fel am putea-o lua pe un alt drum. Ne mulțumim să murim lăsându-i pe alții să facă tot ce făceam și noi, să ducă mai departe povara grea a nonsensului.

Așteptăm ca sensul să ne vină din altă parte, ceea ce nu e greșit în sine, căci nu e în mine însumi, dar e fals locul în care căutăm. Lumea , cu toate ofertele ei, nu poate răspunde adevcvat pretențiilor mele.  Din păcate, nici măcar eu însumi nu știu asta decât arareori. Mă învârt în cercul strâmt al existenței mele, știu că ceva îmi lipsește, iar plictiseala de lume e o dovadă în acest sens. Rareori ajung să identific „obiectul” real al tânjirii mele, prefer să mă auto-mutilez sufletește decât să fac saltul în afara cotidianului anost.

Ca remediu la plictiseală, situație nesuferită dar mereu posibilă de care vrem să scăpăm cu orice preț, căutăm senzații tari: în filme, în muzică, în băutură, în droguri. Reușim să ne umplem timpul cu ceva, benign sau foarte nociv, numai să treacă și să ne simțim bine. Va fi un moment al scadenței în care timpul petrecut aiurea ne va cere socoteală. Dar încă nu trebuie să ne facem griji pentru asta. Dacă apar cumva mustrări de conștiință, le înecăm în și mai multe „petreceri plăcute ale timpului” până când uităm, definitiv, că am vrut vreodată și altceva de la viață. Ne „adaptăm” perfect lumii în care trăim și îi învățăm, culmea cinismului, și pe alții să facă la fel.

Ipostaze ale plictiselii există în toate contextele de viețuire domestică a animalului uman: în căsnicie, la serviciu, la școală. Ceea ce se întâmplă în mod normal este obișnuitul, iar obișnuitul crează obișnuința. De aici lucrurile intră într-o fază anostă, repetitivă. Partea proastă e că ne plictisesc. Partea bună, copleșitoare după părerea mea, este că ne dau răgazul, pe care situațiile stresante sau captivante îl interzic, de a ne interoga pe noi înșine, să ne vedem cum stăm și ce măsuri putem lua. Nu ne mai lăsăm duși de un flux electrizant, pentru că lucrurile băltesc. Și atunci nu avem decât de căutat viața cea adevărată, dacă mai avem motivația și energia să o facem.

E greu de depășit plictiseala. Nu ne dăm seama că ea este starea noastră de fond, ascunsă de trepidațiile, obligațiile și plăcerile vieții de zi cu zi. Ni se pare că ne lipsesc „senzațiile tari”, când, de fapt, pe noi ne-a părăsit rostul de a fi. În lipsa lui sigur că ne plictisim, nimic nu ne place și toate acțiunile noastre, oricât de grandioase la început, devin anoste de la un moment dat încolo. Ne mulțumim cu o viață searbădă, în care din când în când ne stimulăm simțurile sau creierul, nedându-ne seama că în felul ăsta gâtuim tot ce poate fi mai interesant. Deja reprele încep să dispară, nu mai știm că mai pot fi și alte moduri de viețuire.

Va urma...