De poţi prezenta pe Cineva, toate sunt cu putinţă

Puncte de vedere

De poţi prezenta pe Cineva, toate sunt cu putinţă

    • De poţi prezenta pe Cineva, toate sunt cu putinţă
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Dacă pe Hristos L-am propovădui şi doar pe Hristos L-am prezenta şi credincioşilor, dar şi necredincioşilor sau necreştinilor, cu siguranţă s-ar schimba faţa lumii. Câtă vreme ne vom „prezenta” pe noi înşine, iar învăţăturile Sale le vom transforma într-un soi de principii sau de valori morale general umane, atunci să nu ne mirăm că ceilalţi nici nu ne bagă în seamă şi nici nu renunţă la convingerile lor pentru convingerile noastre.

Lumea în care trăim este, din punct de vedere religios, extrem de împărţită. Dincolo de religiile tradiţionale, apar noi şi noi grupări, mişcări, secte care vânează adepţi, venind cu propuneri care mai de care mai seducătoare pentru omul contemporan. Creştinismul (chiar şi cumulând toate confesiunile) nu este religia majoritară în lume, ba chiar se înregistrează un regres al numărului de creştini în ţări occidentale în care, deloc surprinzător, creşte numărul musulmanilor. În aceste condiţii, de adevărat „supermarket religios”, ce discurs este mai adecvat pentru a aduce lumii cu adevărat pe Hristos Domnul şi Mântuitorul? Dar, mai întîi, se pune problema: a cui este vina pentru această situaţie, în care credinţa creştină, cu anumite excepţii, are un impact din ce în ce mai scăzut? A creştinilor sau a lui Hristos Însuşi (o a treia variantă nu întrevăd)? Deşi ne-am obişnuit să aruncăm în cârca lui Dumnezeu toate eşecurile şi relele din lume, totuşi, la o evaluare onestă, realizăm că noi, creştinii, purtăm vina pentru faptul că nu „toată făptura” se bucură de o întâlnire cu Fiul lui Dumnezeu, Cel propovăduit în Evanghelii. Iar principala problemă este că nu El este întotdeauna subiectul propovăduirii noastre, deşi din punct de vedere formal lucrurile par a sta în felul acesta. S-a ajuns până acolo încât s-au desprins multe învăţături din creştinism şi au fost incluse în sistemul de valori sau în cultura unei societăţi, dar fără a se mai face referire şi la Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Creştinii înşişi sunt tentaţi să vorbească necreştinilor plecând nu de la adevărul întrupării şi al operei mântuitoare a lui Iisus – cel din Nazaret, dar, totodată, şi a doua Persoană a Sfintei Treimi –, ci plecând de la o serie de principii spirituale, identificate ca fiind compatibile cu perceptele unor alte religii.

Ispita aceasta, de a folosi învăţătura şi puterea lui Dumnezeu, dar a uita de El, au încercat-o şi apostolii despre care ni se vorbeşte în Evanghelia vindecării fiului lunatic (de la Marcu 9, 17-32). Cât timp Hristos se afla pe muntele Taborului cu trei dintre ucenici, cei rămaşi să-L aştepte undeva, în apropierea acestui loc, au încercat să scoată un „duh mut” care-l chinuia pe un tânăr în anumite momente, funcţie de fazele lunii. Aceştia s-au dovedit neputincioşi, deşi primiseră harul de a tămădui „toată boala şi toată neputinţa din popor”. După ce Domnul îl vindecă pe acel copil, ucenicii află de la Acesta că n-au putut să-l scoată pe acel demon pentru că e un soi de diavol care nu iese „decât numai cu rugăciune şi cu post”. Există tendinţa de a considera că, împlinind aceste două condiţii, orice creştin poate scoate demonii de teapa celui care-l chinuia pe fiul lunatic. Însă nici un fel de exorcizare sau de vindecare nu se face doar pentru că împlinim/ bifăm anumite condiţii şi ne declarăm credinţa într-o anumită lucrare ce se poate săvârşi în numele Domnului. Aici e mai mult decât atât; cum se spune în logica matematică, e condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Pentru ca lucrurile „să funcţioneze” este nevoie de o relaţie vie cu Mântuitorul şi de conştiinţa prezenţei Sale în orice tip de tămăduire, sufletească sau trupească.

Dar să revenim la discuţia asupra ispitei pe care o încearcă un binevestitor de a se pune pe sine în faţă şi nu pe Hristos. Vedem în multe locuri din Evanghelie că El se ferea adesea de mulţime, dar mulţimile veneau şi-L căutau, uneori chiar în locurile pustii. Chiar după ce vindecă pe fiul lunatic citim că, plecând prin Galileea, „El nu voia să ştie cineva” (Marcu 9, 30). Aşadar, Mântuitorul este căutat de popor, nu caută Domnul să bată din poartă în poartă, propovăduind. Aici e una dintre diferenţele dintre modul de a propovădui al unor confesiuni cu o istorie „recentă” şi abordarea Bisericii bimilenare. Întrebând, la un moment, un preot ortodox din S.U.A., dacă în misiunea sa procedează precum cei veniţi în România, de peste ocean, care merg din casă în casă sau îi abordează pe stradă pe oameni, acesta îmi mărturisea că misiunea sa se desfăşoară în felul acesta: după ce a amenajat un imobil ca biserică, a început să slujească şi să propovăduiască doar în acel spaţiu. Puţin câte puţin, auzind unii de la alţii, oamenii au început să vină ei singuri la acea biserică, întrucât Dumnezeu Însuşi îi aduce acolo.

Pogorăminte, nu compromisuri

Propovăduirea Evangheliei sau apostolatul nu se referă însă doar la a duce Vestea cea Bună acelor persoane care nu au auzit sau nu împărtăşesc (dreapta) credinţă creştină, ci înseamnă a fi mărturisitor şi înaintea celor care, deşi în Biserică, încă nu se află, cu adevărat, pe calea credinţei. E nevoie de această lucrare, cu atât mai mult cu cât se întâlnesc adesea situaţii în care, pentru a spori numărul de credincioşi din biserică, slujitorul altarului este tentat să facă o serie de compromisuri. De la a consimţi la tot soiul de inovaţii liturgice sau de a permanentiza o serie de greşeli impuse de „tradiţia” locului (cum ar fi spoveditul şi împărtăşirea imediată cu Sfintele Taine păstrate peste an a acelor persoane care ar putea să participe la Sfânta Liturghie – nu vorbim de cazul persoanelor bolnave aici) până la a evita să îndrepte/ să mustre pe credincioşi prin cuvinte de învăţătură adecvate, din dorinţa de „a nu-i speria” şi, eventual, îndepărta (cum e cazul în care, în timpul Liturghiei, cei prezenţi stau de vorbă între ei în loc de a se ruga împreună cu preotul). Sau există situaţii în care tinerii sunt cununaţi fără a fi spovediţi şi catehizaţi în prealabil, transformând cununia într-un preludiu al unei petreceri ce ţine ore întregi... Ca să nu aducem în discuţie modul în care unii credincioşi sunt „învăţaţi” (de cine, oare?) să se spovedească doar în post, când cozile mari formate de credincioşi îl determină pe duhovnic, nu rareori, să spovedească „pe scurt” şi să dezlege foarte repede, fără o cercetare atentă (în loc de a-i rândui pe credincioşi să vină de-a lungul întregului an liturgic, astfel încât, printr-o spovedanie deasă, omul să se poată mărturisi cât mai adecvat). Evident, şirul compromisurilor care se fac în acest sens ar putea continua cu multe alte exemple, între cele mai dureroase şi mai condamnabile fiind şi cele în care se „deschide cartea” sau se oferă, celor ce aduc un pomelnic la proscomodiar, „părticelele” scoase când se pomenesc acele nume pentru care se cere ajutorul.

Desigur, în categoria de mai sus nu trebuie incluse o serie de pogorăminte (cum se mai numesc excepţiile de la regulă) pe care, cu discernământ duhovnicesc, un preot le face spre a apropia pe oameni de Dumnezeu în situaţii în care, spre exemplu, o aplicare ad literam a canoanelor ar putea accentua o stare de disperare a cuiva. După cum nu includem aici nici acele expresii ale tactului pastoral sau ale iubirii pe care suntem datori a le arăta şi celor care, din neştiinţă, solicită unele lucruri neconforme sau chiar contrare învăţăturilor de credinţă. Dar ca să nu mai lungim lista acestor modalităţi practice, adecvate, respectiv inadecvate, de propovăduire a Evangheliei, vom spune, pe scurt, că, în toate situaţiile de genul acesta, cel mai sigur este să privim la modelul pe care ni-L oferă Însuşi Hristos – Învăţătorul şi Păstorul. Dacă pe Hristos L-am propovădui şi doar pe Hristos L-am prezenta şi credincioşilor, dar şi necredincioşilor sau necreştinilor, cu siguranţă s-ar schimba faţa lumii. Câtă vreme ne vom „prezenta” pe noi înşine, iar învăţăturile Sale le vom transforma într-un soi de principii sau de valori morale general umane, atunci să nu ne mirăm că ceilalţi nici nu ne bagă în seamă şi nici nu renunţă la convingerile lor pentru convingerile noastre. Dar dacă la un set de învăţături aceştia pot să nu fie sensibili, şansele de a deveni mai atenţi când le prezentăm o Persoană cresc considerabil, până la a-i îndupleca să se deschidă unei relaţii de iubire cu Dumnezeu. Parafrazând un cuvânt al Domnului, tot din Evanghelia din Duminica vindecării lunaticului (v. Marcu 9, 23), îndrăznesc şi eu a spune: De poţi prezenta pe Cineva, toate sunt cu putinţă celui ce Îl prezintă pe Domnul! Numai să fim mereu cu luare-aminte, ca nu cumva să cădem de la „a prezenta” la „a reprezenta” pe Dumnezeu înaintea celor din jur.