Dacă te plimbi pe stradă printr-un oraş din România, pe lângă tonetele cenuşii care au devenit un brand de ţară, dincolo de verticalitatea obscură a blocurilor comuniste sau de imprevizibilul aventuros al gropilor din caldarâm, poţi decela o amprentă spirituală a neamului, cu toate valorile, prejudecăţile sau virtuţile lui.

Dacă un om ar veni în România după 20 de ani, ar observa că fomele de relief urban nu s-au schimbat fundamental, însă s-au cosmetizat grăbit, s-au pus paravane peste suferinţa de decenii, au apărut firmele luminoase care ascund sărăcia şi inegalitatea.

Mai mult decât atât, alături de farmacii (semne ale bolii nevăzute şi incurabile care bântuie prin ţară) şi de covrigării (semne ale anulării mesei în favoarea unui snack ieftin şi alert) au apărut băncile. Nu acele dispozitive pe care bătrânii se pot odihni după o călătorie obositoare, nicidecum. Ci acele clădiri sau spaţii locative acoperite de materiale metalice, sticlă, beton şi aluminiu, cu geamuri fumurii şi reclame imense, în care oamenii vin să-şi amaneteze viitorul.

Să nu mi se ia în nume de rău. Nu sunt adeptul întoarcerii medievale la troc sau la iarmaroc. Instituţiile bancare sunt o realitate necesară pentru echilibrarea balanţei pe care se află dorinţele şi putinţele noastre.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimul deceniu – şi este o realitate prezentă pregnant în Europa de Est – este boom-ul economic fals, nesprijinit de producţie, ci de împrumut şi de creşterea nefirească a preţurilor, în care românul obişnuit s-a trezit în câţiva ani cu dublarea salariului, dar şi cu creşterea valorilor de piaţă ale tuturor lucrurilor, de la produse la proprietăţi imobiliare. Românul a ajuns aşadar bogat, nu prin câştig, ci prin supralicitarea mincinoasă a avutului său. Crezându-se proprietar şi prosper, omul şi-a accentuat atenţia asupra celor materiale şi a început să dorească tot mai mult, pretenţiile sale crescând exponenţial şi în progresie geometrică. În faţa invaziei de device-uri tehnologice stimulate comercial de media, omul simplu a devenit doritor de avuţie. Şi-a stricat hambarele minţii sale şi mai mari şi le-a zidit. Existau mereu lucruri noi, tot mai frumoase, case mai mari, maşini mai rapide sau confortabile, avuţii promovate stăruitor prin toate venele de comunicare socială.

Şi omul, neavând cu ce să le cumpere, dorindu-le cu înverşunare, şi-a vândut timpul vieţii sale. Căci orice împrumut la o bancă este o secundă de bucurie, iar apoi zeci de ani de rambursare dificilă, uneori imposibilă, a sumei împrumutate, cu dobânzi şi comisioane cât încape.

Omul a inventat aşadat comerţul cu timp, şi-a vândut viitorul pentru o casă mai frumoasă sau un televizor mai subţire. Este un amanet al propriei vieţi, asta în eventualitatea că o vei trăi, pentru o clipă de împlinire psihologică. A intrat aşadar într-un templu al iluziei forte, în care părerea de sine a anulat orice realism spiritual sau conştiinţă creştină de sine.

Odată cu venirea crizei, care este de fapt retragerea unei părţi semnificative a banilor din circuit, valoarea tuturor lucrurilor a început să scadă. Preţurile caselor s-au înjumătăţit, proprietăţile au devenit bunuri superflue, investiţiile s-au năruit. Ceva a rămas neclintit: datoriile uriaşe ale oamenilor şi firmelor, care trebuie plătite cu credincioşie cu toată povara lor.

Această situaţie arată o friabilitate spirituală evidentă. Virtutea, smerenia şi milostenia au fost scoase din ecuaţie pentru a le înlocui cu valoarea de piaţă, orgoliul avuţiei şi profitul net. Comorile din cer, obţinute prin rugăciune şi dărnicie, au fost înlocuite subtil cu oarece conturi prin bănci. Creşterea spirituală prin virtute a lăsat locul ratei dobânzii sau inflaţiei. Postul ca abstinenţă benevolă născătoare de cuget şi vector al milostivirii a fost abandonat în favoarea austerităţii impuse, care naşte revoltă şi durere. Şi ne mai mirăm că tristeţea este boala generalizată a acestei lumi.

Întoarcerea la rugăciune ca vorbire nelimitată cu Părintele ceresc, reeşalonarea propriilor noastre datorii către cei săraci, care sunt bancherii împărăţiei lui Dumnezeu, adâncirea în iubire de fraţi, desprinderea de pasiuni trupeşti care ne devorează timpul şi fiinţa, mulţumirea pentru fiecare clipă sau răsuflare de viaţă, cred că sunt remediile tristeţii omului contemporan.