Apusul unui vlădică
Deși departe de noi cu trupul, îl simțim aproape pe Mitropolitul Visarion atât prin scrierile sale, care au fost retipărite, în parte, ce-i drept; îl simțim aproape prin reședința vlădicească ctitorită în spațiul monastic al Vovideniei; prin realizările excepționale pe care le-a înfăptuit în trudnica sa activitate de chiriarh la Argeș, Bălți, Cernăuți, Odessa, dar și Paris, care și acum încă mai stârnesc admirație și gratitudine; îl simțim aproape prin personalitatea sa dinamică și complexă, pe care ne străduim a o înțelege corect, raportată la timpul și spațiul în care a viețuit și slujit Biserica noastră Ortodoxă, a cărui dragoste și jertfă vor rămâne pentru noi pilduitoare paradigme.
Anul acesta, pe 10 august se împlinesc 50 de ani de când Domnul a chemat la Sine pe unul din marii luptători ai Ortodoxiei românești, după ce a dus o luptă neînfricată pentru Hristos şi Biserica Sa, fără a face nici un compromis. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului vlădica Visarion a suscitat interesul multor cercetători istorici și teologi, deopotrivă. Însă, puternica-i personalitate și neatârnarea față de anumite uneltiri vrăjmașe Bisericii nu a fost ușor înțeleasă de toți. Unii l-au prețuit pentru demnitatea cu care a apărat credința noastră sfântă, dar și neamul din care a răsărit. Alții l-au blamat și prigonit, fiind unicul ierarh din istoria Bisericii Ortodoxe Române condamnat la moarte, acuzat de crime de război. Dar Mitropolitul nu a cedat. S-a autoexilat, dorind să fie liber de orice subjugare a regimului totalitar.
S-au scris multe lucruri despre Visarion Puiu, multe adevăruri, dar şi neadevăruri. Astăzi, voi prezenta câteva informaţii despre ultimii ani ai ierarhului petrecuţi în localitatea Viels Maison din apropierea Parisului, apoi voi vorbi de împrejurările în care a decedat ierarhul.
Aşadar, 1958, pribeagul ierarh Visarion și-a schimbat domiciliul din Paris (mutându-se în Viel Maisons, un sat pe râul Marna la 96 km de Paris), în urma multor neînțelegeri cu o fracțiune a diasporei românești din Paris.
Mitropolitul Visarion suferea de mai multe boli, avusese o angină pectorală prin 1960 care l-a supărat foarte mult, încă de prin 1939. A avut o intervenţie chirurgicală la ochiul drept, dar problemele nu au dispărut total. Prin 1961 făcuse şi o congestie pulmonară, iar boala cea mai gravă a fost cardiopatia ischemică, datorită căreia s-a şi stins din viaţă.
Unul din apropiații vlădicului, părintele Dumitru Emilian-Popa, trecut și el la Domnul, îmi mărturisea cu ceva timp în urmă că prin primăvara lui 1963, ierarhul parcă nu mai avea răbdare, dorind să-i explice cum trebuie să decurgă slujba înmormântării sale. Deja semnele bolii erau din ce în ce mai evidente. Luă un aghiazmatar, continuă părintele Dumitru, şi-mi arătă ce trebuie şi cum trebuie să fac. Eu tot încercam să mă abat de la acest subiect, dar nu am reuşit. După ce-i explică cum se cade să decurgă pregătirile şi slujba înmormântării, îi spune: „mi-am făcut o casă nouă şi te invit să o vezi!” Mirat, îşi aminteşte părintele, pornesc însoţit de vlădica, ieşim afară din sat şi facem spre dreapta intrând în cimitirul satului. La capătul cimitirului, spre stânga era un mormânt nou, frumos betonat, cu o piatră funerară pe care scria numele mitropolitului cu data naşterii şi ţara sa de origine - România. „Ce zici, îţi place?… îmi spune cu blândeţe. A mai rămas să-mi pui doar data morţii mele.” M-am întristat foarte mult. Am plecat capul spre pământ şi l-am rugat să plecăm de acolo şi până acasă nu am mai scos nici un cuvânt. Așa și-a încheiat confesiunile părintele Dumitru.
Prin iulie 1963 Mitropolitul Visarion plănuia o întoarcere în ţară alături de fratele său, dr. Constantin Puiu, care sosise în Franța la solicitarea exilatei rubedenii. Era cu o lună înaintea decesului. Însă plecarea nu a mai avut loc deoarece răcise foarte tare, suferind și un al doilea infarct. Constantin Puiu, este nevoit să plece spre patrie lasându-și fratele în „ţara Vavilonului” așa după cum numea ierarhul exilul său.
După trei săptămâni de la această mișcătoare întâmplare, într-o zi de luni, pe 10 august 1964, părintele Dumitru Popa a primit telefon de la Maria Mihali, nepoata ierarhului, cea care l-a îngrijit, că la ora 13, după ce a prânzit Înaltpreasfințitul Visarion a adormit liniştit. După înștiințare, părintele a purces la pregătirea celor trebuincioase înhumării.
Vineri, 14 august 1964, în Biserica parohială din sat, de rit romano-catolic, a avut loc slujba înmormântării, oficiată de un sobor de preoţi şi diaconi în frunte cu Protoiereul mitrofor Emilian Vasiloski, superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania. După săvârșirea pogribaniei, cortegiul funebru a pornit spre mormântul dinainte pregătit de însuşi mitropolitul. La cimitir s-au rostit mai multe cuvinte de despărțire şi omagiere a personalității Mitropolitului Visarion Puiu. Așa a ferit perdeaua acestui zbuciumat veac unul din marii fii ai neamului și ai Bisericii străbune.
Acum, la semicentenarul vlădicului Visarion, în Poiana liniștii, la Vovidenia-Neamț, numele-i îi este evocat cu emoție și recunoștință căci aici și-a dorit să aștepte vremelnic pe Dreptul Judecător. Deși, departe de noi cu trupul, îl simțim aproape pe Mitropolitului Visarion atât prin scrierile sale, care au fost retipărite, în parte, ce-i drept; îl simțim aproape prin reședința vlădicească ctitorită în spațiul monastic al așezării noastre; prin realizările excepționale pe care le-a înfăptuit în trudnica sa activitate de chiriarh la Argeș, Bălți, Cernăuți, Odessa, dar și Paris, care și acum încă mai stârnesc admirație și gratitudine; îl simțim aproape prin personalitatea sa dinamică și complexă, pe care ne străduim a o înțelege corect, raportată la timpul și spațiul în care a viețuit și slujit Biserica noastră Ortodoxă, a cărui dragoste și jertfă vor rămâne pentru noi pilduitoare paradigme.
