Şi-n acest an, pelerinajul a sute de mii de credincioşi în ziua de 14 octombrie, veniţi la Iaşi să se închine cinstitelor Moaşte ale Cuvioasei Parascheva, ne-a încredinţat că sfânta ei prezenţă pe pământ românesc a fost şi este mult folositoare.

Acest fapt l-a inspirat, de altfel, pe alcătuitorul Acatistului ei, care încheie fiecare icos cu frumoasa expresie liturgică „Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!”. Iar darul acesta, de mult-folositoare celor care îi cer ajutorul în rugăciuni, l-a dobândit de la Dumnezeu printr-o mare vrednicie a vieţii, cu toate că ea a petrecut puţini ani pe pământ (aproximativ 25). Puţini dar chibzuiţi!

Căci istoria vieţii ei, pe care o întâlnim întâia oară consemnată în Cazania Mitropolitului Varlaam al Moldovei (1643), ne spune că de copilă avea mare dragoste faţă de cele sfinte, mergând cu mama ei, Sofia, la biserica satului lor, Epivata (azi Boğados, pe ţărmul de nord al Mării Marmara, la vreo 30 km vest de Istanbul).

La una din slujbe, pe când avea numai 10 ani, auzind cuvintele Evangheliei „oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze!” (Marcu 8, 34), este pătrunsă la inimă, precum s-a întâmplat cu inimile ascultătorilor cuvântării Sfântului Apostol Petru în ziua Cincizecimii (Fapte, 2, 37) şi care l-au întrebat apoi emoţionaţi „ce să facem?”.

„Ce să fac, se va fi întrebat şi micuţa Parascheva, ca să-I urmez Domnului?”. Răspunsul v-a fi venit tainic în sufletul ei delicat: „Alege calea îngerească!”, a călugăriei adică, ceea ce tânăra a şi făcut în anul în care părinţii ei au vrut s-o mărite.

De acum ea urmează un pelerinaj plin de încercări şi lipsuri, dar cu fericirea în suflet că a răspuns chemării Domnului, trecând astfel prin Constantinopol, Calcedon, Heracleea Pontului, Ierusalim, pustiul Iordanului, iarăşi Constantinopol şi revenind în sfârşit în Epivata, unde nu o va mai recunoaşte nimeni.

Slăbită de postiri şi osteneli, trece la Domnul, fiind îngropată ca o străină, fără ca cineva să ştie cine este. Dar Dumnezeu n-a voit să lase ascunsă o atât de preţioasă comoară, bine ştiind că ea va fi mult folositoare celor care o vor cinsti.

Printr-o minunată descoperire a Domnului, descrisă pe larg în Vieţile Sfinţilor, Moaştele ei plăcut-mirositoare au fost oferite Bisericii, fiind purtate de acum într-un altfel de pelerinaj, până când vor poposi definitiv în Ţara Moldovei, în anul 1641.

Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, că sălăşluieşte pe pământ românesc de mai bine de 350 de ani, timp în care a mângâiat prin rugăciunile ei pe toţi cei care au îngenuncheat lângă sfânta ei raclă, ca de altfel pe toţi care au chemat-o în ajutor.

Sunt consemnate în cronici multele minuni săvârşite prin rugăciunile sfintei înaintea tronului Preasfintei Treimi, Cuvioasa Parascheva fiind cea mai populară sfântă la români dintre sfinţii pomeniţi în calendar.

Nu este biserică în care să nu fie prezentă şi o icoană cu chipul ei luminos, icoană pe care o întâlnim, de asemenea, aproape în toate casele credincioşilor, fiind cunoscută şi sub numele de Sfânta Vineri (căci paraschevi în limba greacă înseamnă vineri).

Este impresionant şi astăzi să vedem cu câtă încredere aleargă creştinii, de toate vârstele şi profesiile, să-i sărute cinstitele Moaşte. Şi nu doar să-i ceară ajutor pentru multele nevoi, dramatice uneori (boli incurabile, pierderea locului de muncă, sărăcie, dezbinări în familii etc.), ci mărturisindu-i şi dorinţa de a-şi îndrepta viaţa, de a imita faptele ei de milostenie, de a dobândi răbdarea ei în suferinţe, curăţia ei, râvna ei de a se ruga pentru alţii, dragostea ei nepărtinitoare ş.a.

Pentru toate acestea suntem cu toţii mângâiaţi, având simţământul că în situaţia dificilă materială şi spirituală prin care trecem noi, românii de astăzi, nu suntem totuşi singuri... .

Acest simţământ al ocrotirii sfinţilor l-au avut, de altfel, românii dreptcredincioşi în toate timpurile. Cuvioasa Parascheva a fost mângâiere mai întâi evlavioşilor creştini care cu multă dragoste şi cheltuială au adus la noi cinstitele ei Moaşte, în vremurile grele prin care trecea Moldova începutului de veac al XVII-lea şi socotim un act de pioasă recunoştinţă a ne aminti, astfel, de Vasile Lupu domnitorul, de mitropolitul cărturar care i-a fost şi bun sfetnic, Varlaam, alături de toţi dreptmăritorii creştini din vremea aceea.

A ne aminti, totodată, ce va fi însemnat sfânta ei prezenţă pentru ortodocşii moldoveni în acel veac deosebit de tulbure. Moldova plătea tribut greu turcilor, pentru a fi sprijinită în apărarea graniţelor, a dreptei credinţe şi a identităţii de neam.

De jur împrejur, vecinii râvneau cu toţii această ţărişoară: la nord polonii, la est şi sud tătarii şi cazacii, la vest ungurii. În ţară, ca mai totdeauna, intrigi, trădări, comploturi. Vasile Lupu însuşi, domn plin de virtuţi, „om cu hirea înaltă”, cum îl descrie Miron Costin, era totuşi un temperamental, luând deseori hotărâri pripite.

Aşa se face că poartă războaie şi cu cine trebuia şi cu cine nu trebuia (de pildă, cu Matei Basarab, domnul muntean, în faţa căruia pierde de două ori, lăsând pe câmpul de bătălie zeci de oşteni morţi).

Nici în viaţa de familie n-a avut prea multă linişte. Căsătorit mai întâi cu Tudosca, are trei copii: Ion (mort de tânăr), Maria (căsătorită după un calvin polon, pentru ca ţara să aibă pace la nord) şi Ruxandra (de o frumuseţe rară, nevoită a se căsători cu hanul tătar Timuş, urât la faţă dar viteaz în luptă, pentru a fi pace la est).

După moartea prematură a Tudoscăi, domnul se va recăsători cu Ecaterina, o circasiană frumoasă adusă tocmai din Caucaz. Se vor naşte tot trei copii: Ştefăniţă (care va ajunge domn pentru doi ani), Ioan şi Alexandru, morţi de timpuriu. Şase copii, dintre care trei morţi şi două fete date la străini.

Câte lacrimi şi nopţi nedormite ale părintelui domn, grele chiar şi pentru caracterul lui aprig! A fost temperamental şi într-un sens şi-n altul. În sensul bun, a dovedit o râvnă pentru cele sfinte, comparabilă doar cu a lui Ştefan cel Mare. Nu e timp acum să-i pomenim toate înfăptuirile.

De aceea amintim doar pe cele mai însemnate: ctitorirea bisericii Trei Ierarhi, o perlă a arhitecturii universale şi aducerea moaştelor Sfintei Parascheva. Şi nu doar simpla aducere, ci ocrotirea pe care domnul a oferit-o în schimb Patriarhiei de Constantinopol, plătindu-i toate datoriile către turci.

La fel a făcut şi pentru mânăstirile din muntele Athos şi pentru cele de la Sfântul Mormânt. Cronicarul notează: „Voi plăti, zicea Vasile, chiar dacă voi rămâne numai cu cămaşa!”. De aceea, Partenie, Patriarhul de Constantinopol care ne-a dăruit Moaştele Sfintei Parascheva, a scris despre el că „mila lui se varsă din belşug peste toţi săracii, precum râul Nilului adapă toată ţara Egiptului”.

Ne dăm seama acum, chiar şi din aceste puţine evocări, câtă mângâiere va fi avut Vasile, domnul atât de încercat, atunci când îngenunchea smerit lângă racla Sfintei Parascheva. Şi o dată cu el, toată Ţara Moldovei.

Înţelegem şi noi mai bine, credem, câte binefaceri au primit şi primesc creştinii care-i cer ajutorul astăzi. Binefaceri nu numai prin rugăciunile ei înaintea lui Dumnezeu, ci şi prin exemplul felului ei de a fi.

Căci chipul ei senin şi curat se proiectează pilduitor înaintea ochilor minţii noastre. Astfel, o vedem mai întâi ca pe o copilă cuminte şi harnică în casa părintească, îngrijindu-se nu de cochetăria trupului, ci de cea a sufletului.

O vedem, după aceea, smerită peregrină prin cetăţi şi pustiuri ca să-şi desăvârşească frumuseţea duhovnicească. Şi pe măsură ce frumuseţea cea trecătoare a trupului se ofilea, înflorea cea a sufletului.

La acest aspect trebuie să luăm cu toţii aminte, dar cu deosebire tinerele fete şi chiar femeile mai vârstnice: frumuseţea fizică nu are nici o valoare fără cea spirituală. Ba mai mult: acolo unde frumuseţea fizică este mai puţin prezentă, cea spirituală poate lumina chipul femeii celei harnice, înţelepte, curate şi modeste, astfel că faţa ei poate fi întotdeauna frumoasă şi plăcută.

Este, sintetizând, frumuseţea care nu se ofileşte niciodată! Pe aceasta a avut-o Cuvioasa Parascheva, aleasă rugătoare şi exemplu sfânt pentru noi.

De aceea, pentru puterea rugăciunii ei de mijlocire, dar şi pentru exemplul minunat al vieţii, o preţuim atât de mult, rostind şi noi o dată cu autorul inspirat al Acatistului: „Bucură-te, Parascheva, mult folositoare”. Amin.